PASADIA - MAGUREANU

label Dictionare autorenew 2025-09-29, 16:53
Craii de Curtea-Veche de Mateiu CaragialeDaca pentru Pantazi scriitorul-narator are slabiciune pentru Pasadia are evlavie, adica respect, si motiveaza aceasta evlavie: Pasadia era un luceafar. Un joc al intamplarii il inzestrase cu una din alcatuirile cele mai desavarsite ce poate avea creierul omenesc. Am cunoscut de aproape o buna parte din aceia ce sunt socotiti ca faime ale tarii; la foarte putini insa dintr-insii am vazut laolalta si asa minunat cumpanite atatea inalte insusiri ca la acest nedreptatit ce, de voie, din viata, se harazise, singur uitarii. Si nu stiu un al doilea care sa fi starnit impotriva-i atatea oarbe dusmanii. Motivand dusmaniile si prin infatisarea personajului, deci a frumusetii lui, scriitorul realizeaza un reusit portret fizic si spiritual: Ce frumos cap avea totusi! Intr-insul atipea ceva nelinistitor, atata patima infranata, atata trufie apriga si haina invrajbire se destainuiau in trasaturile fetei sale vestede, in cuta sastisita a buzelor, in puterea narilor, in acea privire tulbure intre pleoapele grele. Iar din ce spunea cu glas taraganat si surd, se desprindea, cu amaraciune, o adanca sila. Viata lui Pasadia, de care vorbea rar, fusese o crancena lupta inceputa de timpuriu. Desi iesise din oameni de vaza si stare, fusese oropsit de la nastere crescut pe maini straine, surghiunit apoi in strainatate la invatatura. Dupa ce s-a intors in tara, marturiseste scriitorul, a fost jefuit de ai sai, inlaturat, hartuit, prigonit si tradat de toata lumea.Prin toate incercarile de a fi ingropat sub tacere, faptura de fier cum o numeste naratorul, a iesit calita de doua ori: Pasadia nu fusese omul resemnarii, increderea in sine si sangele rece nu-l parasisera in cele mai negre clipe; statornic in urmarirea telului, el infransese vitregia imprejurarilor, o intorsese cu dibacie in folosul sau. Ca dansul, nimeni nu stiuse sa astepte si sa rabde, neclintit el pandise norocul la raspantie, ii insfacase si-l siluise ca sa-i poata smulge ceea ce, in chip firesc, i s-ar fi cuvenit de la inceput fara cazna si zbucium. Dupa ce i se deschisese drumul, Pasadia a respins calea maririlor, nemaivoind nimic si retragandu-se. Motivatia acestei retrageri pune in lumina noi dimensiuni ale ca-racterului sau, pe care scriitorul le releva cu o distinctie de rafinament intelectual:Presupuneam ca la temelia acestei hotarari ciudate a fost intrucatva si teama de sine insusi, fiindca, sub invelisul de gheata din afara, Pasadia ascundea o fire patimasa, intortocheata; tenebroasa, care, cu toata stapanirea, se trada adesea in scapari de cinism.Ratiunea, distanta de omenesc (ca in glossa lui M. Eminescu) sunt trasaturi de caracter firesti: Cu veninul ce se ingramadise in inima sa impietrita, puterea l-ar fi facut lesne primejdios. Si nici o incredere la el in virtute, in cinste, in bine, nici o mila sau ingaduiala pentru slabiciunile omenesti de cari arata a fi cu totul strain.Retragerea din politica miroase mai putin decat schimbarea din viata sa.Cealalta fata a lui Pasadia era cea desfranata si scriitorul se intreaba daca a fost ceva ascuns de care se debarasase, sau o naparleala de azi pe maine. Caci, marturiseste scriitorul, rar i s-a intamplat sa vada jucator asa frumos, crai asa ahtiat, bautor asa maret. Nu putea sa fie vorba de o decadere pentru ca: De o sobra eleganta, plin de demnitate in port si vorbire, el ramasese apusean si om de lume pana in varful unghilor.Potrivit pentru a conduce o inalta adunare sau o Academie, teapan si grav nu se putea inchipui in ce murdare si josnice locuri mergea acel impunator domn sa se infunde pana la ziua.Incantat, naratorul marturiseste: Petru mine privelistea acelei vieti avea ceva coplesitor, in ea banuiam ca se desfasoara o intunecata drama sufleteasca, a carei taina ramanea nepatrunsa.Intrand in intimitatea personajului, fiind din rarii privilegiati care-i treceau pragul acelei bogate locuinte ce reflecta sufletul stapanului, scriitorul releva talentul de pictor al eroului sau; pasiunea pentru istorie pe care o cunostea ca nimeni altul si care-i daduse mobilitatea de a judeca fara sa se insele oameii. Pasadia s-a stins, la zenit, dupa o aventura amoroasa, veninul, veghea, vitiul ii mistuisera trupul fara a-i vatama catusi de putin insa duhul, care-si pastrase pana la sfarsit toata recea-i limpezime, scanteietor ca un luceafar in clestarul noptii de ger. Ironic, scriitorul subliniaza norocul pe care l-a avut, de a muri fara sa simta umilintele razboiului, a saraciei, a parvenirii lui Pirgu. (C.B.)