Graba strica treaba. Proverbiala chestie, intr-adevar! Oare cum ar sta lucrurile daca nu ne-am grabi atat sa nu mai fim liceeni, studenti, sa ne gasim un job bine platit sau sa ne deschidem o afacere care sa verse cat mai multi bani in conturile din care ne vom cumpara batranetea?
Si ma mai gandeam, cat de repede vrem sa se scurga acesti ani in care, studenti fiind, mai putem fi copii si ne mai putem simti tineri si liberi, pentru ca, ceva mai tarziu sa ne miram “cand a trecut timpul?”. Cineva mi-a spus odata ca alergam prin viata si uitam sa o simtim. Alunecam prin ani si ani si, intr-o zi, ne lovim de un zid, sa spunem, iar impactul este atat de mare incat ne doboara. Ne dam seama ca am uitat sa mai radem de lucrurile marunte care ne amuzau teribil cu ani buni in urma, ca nu mai zambim, ca nu mai asteptam cu inclestare revederile cu cei care ne-au fost prieteni, pentru ca acum “oricum e mai bines a fii singur”. Ca stralucirea soarelui nu ne mai smulge nici un suras, ba, dimpotriva ne irita si ne ascunde sub ochelari pe care ne-am cheltuit un sfert de salariu, ca nu am mai strans in pumn nici un bulgare de zapada de frica sa nu ne stricam manusile, ca nu am mai spart nici un balon de sapun de lene sa alergam dupa el.
Si ne intrebam :”cand am refuzat sa mai fim copii?”
