E simplu, la mare, toata lumea pare sa interactioneze cu toata lumea. Adevarul e ca, psihologic vorbind, schimbarea de `aer` conduce la dezinhibare si la ceea ce este o nevoie umana indispensabila vietii, la socializare.
Si, de ce nu? Cand stai inghesuit, cearceaf langa cearceaf sau rogojina langa rogojina- dupa preferinte-simti ca trebuie sa faci ceva sau sa spui ceva. Asa ca zambesti increzator si restul vine de la sine. O conversatie despre vreme, o rugaminte de genul `Te uiti, te rog, la lucrurile mele cat sunt in apa?` sau `Imi faci si mie o poza? Ai grija sa prinzi si marea si plaja!` si ti-ai mai facut o cunostinta. Sa nu mai vorbim de spatiile tipice pentru socializare cum ar fi o cafenea, o terasa pe malul marii sau o discoteca in aer liber.
Asa ca stau si ma intreb. De ce atunci cand nu suntem in orasul nostru putem fi mai draguti, putem uita de conventii si de prejudecati? Poate pentru ca nu suntem noi sau poate pentru ca lasam sa iasa adevaratul “noi” la iveala, fara frica de respingere si fara jena? E atat de usor “sa te bagi in seama” intr-un loc strain unde stii ca nu te cunoaste nimeni, deci n-ai nimic de pierdut. Asa ca iti pui prosopul langa cel cu care vrei sa interactionezi si lasi marea sa-si joace rolul de liant. Dar ce se intampla cand vacanta se apropie de sfarsit si trebuie sa pleci?
Un posibil raspuns ar fi ca te intorci la vechiul eu, la rutina si monotonia vietii de zi cu zi, la reguli si conventii. Asa sa fie? Stiti ca se spune ca individul e suma evenimentelor pe care le traieste. Concluzia…mai bine sa o formuleze fiecare pentru el, cand se dezbraca de masti si isi accepta `eul`.
