Imagineaza-ti ca, intr-o criza sentimentala de plictiseala, ti-au sarit ochii pe primul venit. Sau..sa zicem, pe al doilea, sau pe unul dintre cei multi care ti-au taiat calea. Relatia ta era dulce si frumoasa, dar intrata in conul de umbra al statorniciei si plafonismului, iar tu te-ai indragostit.

Simplu ca buna ziua. Acuma ai sansa sa retraiesti toate starile frumoase si sa te bantuie toti fluturii bezmetici care iti dadeau tarcoale ceva mai demult, cand te-ai hotarat ca l-ai gasit pe “alesul”. Doar ca nu intotdeauna socoteala de acasa se potriveste cu cea din targ…si ne trezim surprinsi de propriile asteptari inselate.

Poate am asteptat mai mult de la noi sau de la celalalt, poate ca fulminanta si pasiunea debutului relatiei au fost inlocuite de monotonie si monocrom, dar toate acestea sunt date uitarii cand cineva nou paseste in viata noastra.

Poate e agonia inceptului de care ne era dor, indragosteala fugara sau aprinderea cu care credem ca iubim la inceput, desi, asa cum se spune, toate iubirile sunt la fel. Mai mult sau mai putin.

Si atunci, vasazica, cine e de vina? Cine e de vina pentru instrainarea de celalalt, cine sulfa peste flacarile unei relatii, cine pune ziduri si hopuri intre noi si ne indeparteaza fara mila pana la despartire? O fi vreun resort al naturii umane care simte mereu nevoia proaspata de candid, de proaspat si de amar in acelasi timp? Vreo necesitate a omului care descinde din instinctul de vanator?

Am auzit ca majoritatea cuplurilor se despart azi de plictiseala. Infidelitatea este doar o consecinta a acesteia, si nu un determinant, cum s-ar putea crede. Sau, cum spunea un psiholog, nevoia de dualitate in afectivitate e sinonima cu cea de siguranta. De-a soarecele si pisica, alergand dupa doi iepuri, ca sa ramai cu (cel putin) unul.