Sunt atatia oameni cu care traim o viata-ntreaga; ne ducem unii altora iluzia existentei mai departe; fara sa fie nevoie de promisiuni sau de credinte; se intampla pur si simplu; si de multe ori desi nu schimbam mai mult de cateva cuvinte avem certitudinea neclatinata ca intre noi si ei va ramane aceeasi atemporalitate fixa a cuvantului si imaginii acum si peste 20 de ani.
Strainii pe care intr-o zi i-am luat de mana pe strada sau ne-au intrat in viata fara expectative, sub pretextul unei cafele sau a unei tigari pe trepte la universitate; mainile si chipurile care apar si dispar dupa voia lor pe culoarele vietii noastre fara sa le putem imprima altundeva decat in memoria momentului.
Oamenii care malitios ne-au intrat sub piele si tiparul lor pare sa se reflecte in toate celelalte anticipari prezente si viitoare; oamenii pe care ii stingem intr-o scrumiera sau cei care ne fumeaza fara scrupule; fiintele care ne cheama si ne arunca la finalul fiecarui joc.
Si oamenii care dincolo de vreo lege si voie prind radacini in noi; si alungandu-i nu realizam decat adoratia cu care i-am imbracat peste ani si nevoia electrica de a-i tine alaturi. Cei cu care am impartit anii la bine si la rau si la necuvinte. Singurii oameni pe care ii numim prieteni.
Cand pierzi un astfel de om nu ramane decat un tipat surd. Am citit ca atunci cand sunt taiate plantele, copacii, florile, tipa, efectiv tipa, si sunetele astea nu pot fi citite decat topografic; decat pe o plansa, pe o fotografie..altfel nimeni n-ar putea auzi asa ceva vreodata. Cand crezi ca ai pierdut cel mai bun prieten aerul devine mut. Si atunci nimeni nu aude tipetele dupa el. Sau ea. Dar am mai auzit de asemenea ca nu ne raman alaturi decat cei care dovedesc ca ne merita. Ce „speciali” ne face asta...
