Ai un job exact cum ti-l doreai, colegii amabili si zambitori, salariul optim, ce mai, un „habitat” de vis. Totusi, intr-o buna dimineata, superiorul tau iti da o veste tare proasta, si anume ca de acum inainte, daca vrei sa iti pastrezi slujba mirifica, trebuie sa renunti la culori care bat la ochi, decoltee, dantele, blugi taiati, tricouri metal sau curele cu tinte si absolut orice alt obiect vestimentar care nu este inclus in codul unei tinute de business. Nici nu ai pus bine piciorul in firma ca ti s-a si impus ce si cum, iar vestea proasta a venit din prima, sau si mai rau ti s-a impus o uniforma.

”Asa ca ce e de facut”, zise angajatul nostru, tare mahnit pe situatie? „Sa fac sau sa tac?”. Romanul nu iubeste uniforma. Va zic eu. Nici canoanele clasice, mai ale ca i-au fost admonestate inca de la gradinita, unde trebuia – ati ghicit- sa poarte uniforma. Supliciul s-a continuat draconic in scoala primara, si poate chiar si in cea generala, unde, sugrumat de patratele albastre si albe, pantaloni negri, sacouri, ciorapi albi, si, atat de uratele bentite albe, elevul a simtit chemarea launtrica a revoltei. Continuata in liceu cu interzicerea fardurilor sau a pantalonilor scurti si a culorilor vioaie, opozitia catedrei a ajuns un motiv de ura si sictir pentru viitorul student. Cand a ajuns la facultate era probabil deja prea tarziu, asa ca s-a resemnat. Sau a trecut pe elaborarea unei tinute demne de a-i exprima personalitatea intr-un grai cat mai artizanal. Astfel ca, atunci cand, la locul de munca i s-a taiat de pe lista fusta rosie cu zece volane si pantalonul scurt impreuna cu ochelarii de soare trendy, angajatul lunii a ramas perplex, simtind din nou, supliciul desfiintarii personalitatii.

Intrebati orice elev, student sau tanar in floarea varstei si mentalitatii ce opineaza. Raspunsul va fi unanim. Uniforma are rolul parsiv de a ne face parte inegranta dintr-un mare grup, un grup mare si fericit. Iar tinuta obligatorie incearca sa impuna un sentiment de responsabilitate catre purtatorul de cravata sau taior, dupa caz. Ce se mai alege din libertatea de exprimare, din dorinta omului de a fi unic, si nu la fel ca toti ceilalti? Ce se va alege din tendinte, din pantofii aia trendy flendy sau din palaria pe care o iubeai cu pasiune?

Si acum sa disecam dilema ca la carte.


De ce ai fi PRO?

Pentru ca, atata timp cat nu ti se impune o anumita tinuta, lipsa exprimarii creativitatii si personalitatii la birou nu e chiar atat de neagra pe cat pare. Ni s-a implementat un sistem demonic inca de la sase ani, ne-am dezvoltat o ciuda perpetua fata de instrumentul de tortura numit uniforma, nu-i nimic, vom trece cu bine, zice psihologul. Oricat de dragut ar fi sa te poti imbraca dupa bunul plac, uneori un pic de decenta sau bun gust nu strica nimanui.

Bine, nu zic sa ne sablonam in niste rigori fara de capatai (desi, multe firme de talie nationala si extrateritoriala practica „chinuirea” angajatului in tinute care mai de care mai negre, mai stramte si mai conventionale), insa putin bun simt nu strica. Briza marii nu vajaie, valurile nu se aud, nisip nici pomeneala, haideti sa fim cuminti si sa nu mai venim la servici in bermude sau slapi, nici in maieu, chiar daca suntem posesorii unor pectorali lucrati si vrem sa ne mandrim cu ei, e destul spatiu in parc pentru asemenea activitati.



Nu zice nimeni sa ne chinuim zi de vara pana-n seara la altitudini de peste 10 centimetri in picioare, nici sa suferim de caldura la umbra protectoare a unor sacouri si camasi. In cazul in care unitatea nu o cere, tinuta obligatorie poate fi trecuta cu vederea, insa decenta trebuie sa primeze.


De ce ai fi CONTRA?

Am inteles partea cu o tinuta serioasa, care sa se potriveasca job-ului, dar sa primesti o lista cu articole vestimentare acceptabile este deja prea mult. Angajatul nostru este deja revoltat, paranoia s-a instalat, in curand va crede ca va primi lista cu vestimentatia pentru a doua zi pe webmail.

Tinuta office e la mare cinste prin multinationale. Si nu numai. Peste tot unde se considera ca e cazul ca nagajatul sa nu-si mai faca nazul si sa imbrace dupa pofta inimii. Asa ca ea isi va petrece ziua in pantofi, neaparat cu toc, de preferat inalt, de preferat cui, pentru ca „e simplu si estetic”, tropaind de colo colo cu acte, intalniri, telefoane si servicii. Tinuta este completata de taior, camasa si minunata fusta, neaparat peste genunchi, neaparat conica, neaparat chinuitoare pentru a intregi look-ul extrem de „pro”. Culori disponibile: negru, negru, negru, gri. El va opta cu siguranta pentru pantaloni, pantofi, camasa si sacou, in aceleasi limite de uzanta coloristica.

Si totusi, angajatul nostru se revolta: „Adica, mai conteaza in ce vin imbracat/imbracata atata vreme cat imi fac treaba si o fac bine? In conditiile in care nu am un job unde trebuie sa relationez 24/7 cu oameni din exterior, si prin urmare nu trebuie sa fac o impresie cat mai buna si sa am fundita in crestet si dintii dati cu peroxid de hidrogen, atunci ar trebui sa ma inteleaga si pe mine conducerea.”

Acum, serios tratand problema, e vorba de o serie de stiluri de management, care se bat cel mai adesea, cap in cap. Stilul vechi, clasic de management le cere angajatilor sa se vada ca pe niste rotite intr-un mare mecanism, fara identitate, fara drepturi. In timp ce noile stiluri, mai „aerate” si mai putin capsate in rigori, lasa putere de exprimare angajatului, incurajand creativitatea si libertatea personala. Totul e ok daca nu duce la libertinaj...