Daca saptamana trecuta ti-am propus o incursiune in Egipt alaturi de o studenta la limba araba, acum iti sugerez sa experimentam cu totul altceva. Voi incerca sa realizez un portret al unei cariere de exceptie din domeniul profesoratului universitar de stat. Numele doamnei profesoare care va fi astazi alaturi de noi este Alexandra Cunita, profesor doctor la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti.

Studentie.ro: Daca nu va deranjeaza, ati putea sa ne spuneti pentru inceput ce v-a motivat sa deveniti profesor dupa terminarea facultatii?
Dna Prof. dr. Alexandra Cunita: Pe vremea cand am terminat eu studiile universitare, cu multe zeci de ani in urma, absolventii erau repartizati la locul de munca prin decizie guvernamentala, avand posibilitatea sa aleaga, mai cu seama daca media de absolvire era mare, dintr-un numar de posturi oferite de ministerele de stat. Pentru noi filologii, posturile propuse erau mai toate in invatamant.
Nici atunci, nici in vreun alt moment al activitatii mele ulterioare, nu am simtit insa aceasta limitare ca pe o constrangere inacceptabila, pentru ca m-am intrebat mereu daca voi fi cu adevarat capabila sa-i ajut pe altii sa inteleaga mecanismele intime ale functionarii unei limbi straine, frumusetile ei ascunse, tot ceea ce o deosebeste profund de oricare alta limba, iar dupa atatia ani de experienta profesionala, nu mi-as schimba pentru nimic in lume optiunea. A fost marea provocare pe care am simtit-o la inceput de cariera universitara, o provocare pe care continui sa o simt si acum, pentru ca numai lucrand cu adevarata pasiune, iti dai seama cum trebuie sa procedezi cu fiecare dintre cei pe care ii ajuti sa invete, ca sa progreseze efectiv, construind un “produs” pe care nici o alta profesie nu-l poate realiza.

Studentie: Ne puteti spune care sunt realizarile dumneavoastra profesionale cu care va mandriti cel mai mult?
A. C.: As putea mentiona, cred, unele dintre lucrarile publicate in timp, mai ales pe taramul lexicologiei sau al morfosintaxei franceze, una sau doua dintre traducerile care mi-au aparut, cateva dintre colocviile pe care le-am organizat, teza de doctorat care, la multi ani dupa sustinerea ei, a mai oferit inca unor colegi sau unor cercetatori experimentati cateva idei utile sau interesante. Dar, asa cum se poate astepta oricine a citit atent raspunsul meu la prima dumneavoastra intrebare, cea mai mare satisfactie mi-o dau rezultatele profesionale obtinute de studentii sau doctoranzii de a caror indrumare m-am ocupat direct, un timp mai indelungat, si care au ajuns la randul lor profesori de valoare, traducatori de calitate, cercetatori apreciati in tara, uneori si in strainatate.

Studentie: Ne puteti descrie in cateva cuvinte impresia pe care v-o lasa studentii cu care ati intrat in contact direct in ultimii ani?
A. C.: Desigur, stiintele limbii nu par atractive tuturor studentilor cu care intru anual in contact. Nici interesul pentru filologie in general nu mai este acelasi pe plan international, nici preocuparile tinerilor de azi, sau nevoile profesionale nu mai sunt apropiate de ale noastre altadata, nici formatia pe care o primesc in scoala sau influenta exemplelor pe care le vad in jur, nu-i orienteaza spre domeniul cunoasterii.
Totusi, nu pot sa nu recunosc ca, cu rare exceptii, acesti studenti imi dau impresia ca nu au niciodata timp pentru studiu. Par a fi prezenti in sala de curs – atata cat sunt! – mai mult pentru a sta de vorba intre ei, decat pentru a afla ceva nou. Studiul individual nu se numara printre grijile normale ale celor mai multi dintre ei. Singurul scop pare a fi obtinerea unui minim rezultat pozitiv cu cel mai mic efort imaginabil. Dar poate ca numarul celor care lasa o astfel de impresie nu este chiar atat de mare pe cat s-ar putea crede, sau poate ca acest numar va incepe sa scada, daca noi toti, ca societate, vom incepe sa ne maturizam dupa prelungita noastra “adolescenta teribila”.



Studentie: Analizand putin situatia curenta din invatamantul romanesc, cum explicati dumneavoastra numarul relativ mic de profesori tineri?
A.C.: Invatamantul, daca nu il cunosti in ceea ce are el mai profund si mai nobil, nu ofera nimic tentant in momentul de fata. Mai ales celor tineri, atat de grabiti, sa intre intr-o dimensiunii a vietii pe care o cred datatoare de satisfactii inegalabile. Acest lucru, alaturi de altele ii face pe absolventii universitatilor noastre sa refuze, intr-un prim moment, cariera pedagogica. Am constatat ca spre ea se indreapta, din pacate, multi dintre cei mai putin pregatiti sa o exercite, dar care nu prea descopar, pentru viitorul imediat, alte directii in care sa o apuce. Desigur, efectele pentru invatamant sunt negative.
Dar am mai constatat si ca o parte dintre tinerii care nu s-au lasat convinsi sa lucreze de la inceput pe taramul invatamantului, se intorc spre el dupa un timp... Unii tineri revin deci la profesia pentru care s-au pregatit, insa, de regula, dupa ce alte ocupatii, cu alte cerinte, au anulat la majoritatea exact acele cunostinte, acele calitati, acele abilitati care ar fi putut sa-i transforme in buni profesori. Dupa parerea mea deci, tineri sunt sau pot sa ajunga la un moment dat in invatamant. Problema e ca nu (mai) simt acea chemare care sa-i indemne sa caute mereu modalitatea cea mai potrivita de a lucra cu fiecare categorie de elevi, sa se lupte cu ei insisi pentru a nu pune niciodata capat incercarilor de a atinge, prin activitatea pe care o desfasoara in clasa, atat mintea cat si sufletul elevilor.

Studentie: In final, ce mesaj ati transmite studentilor care isi doresc din toata inima sa devina profesori, dar care se simt descurajati in acest sens, dintr-un motiv sau altul?
A. C.: Profesia aceasta are o frumusete si o noblete pe care nu le poti vedea, nu le poti intelege decat daca treci dincolo de aparenta de constrangere, de oboseala, de monotonie. Sa reusesti sa aduci bucuria pe chipul unui copil sau al unui tanar care descopera ca a invatat ceva nou, neasteptat, nebanuit, si mai ales ca poate utiliza cu succes ce a invatat pentru a comunica eficient cu altii – straini, dintr-un alt spatiu geografic -, poate fi la fel de gratifiant ca a reda sanatatea, capacitatea de a se misca, de a activa unui pacient, printr-un tratament aplicat cu rabdare si pricepere de catre un medic cu adevarata vocatie.
In special daca actiunea aceasta benefica a unui dascal cu aplecare pentru profesie are sansa de a fi exercitata asupra celor mici, care trebuie ajutati sa infloreasca frumos, oricat de nefavorabila ar fi influenta mediului – din pacate, de multe ori chiar a familiei -, satisfactiile meseriei, corect apreciate, sunt de talie sa compenseze aspectele ei oarecum rebarbative.

Andreea Iolu – editor Studentie.ro