Poemele luminii
L. Blaga este al doile mare poet al perioadei interbelice (situat dupa Arghezi in materiale didactice, pentru ca exegeza nu a stabilit inca o ierarhie).
Reprezinta o alta directie literara, datorita faptului ca poetul a fost dublat de filozof.
Preocupari diferite (poezia este arta si filozofia este stiinta) se explica existenta acelei gandiri complicate din care s-au nascut preocuparile, trairile, opera. Desi considerate domenii autonome, elementele de gandire stiintifica revin in opera poetica, prin imaginea artistica a metafora revelatorie, diferita de metafora plasticizanta, pentru ca reveleaza, nu descrie.
Sistemul filozofic blagian a creat un limbaj stiintific, dar metaforic: universul este dominat de Marele Anonim, entitate egocentrica, care impune omului cenzura transcendenta a o bariera in cunoastere.
Cunoasterea umana este deci paradisiaca a limitata, rationala, suficienta; cunoasterea luciferica este nelimitata, insuficienta, irationala, cauta descifrarea misterului, care in loc sa se decripteze se incripteaza. De aceea omul este Fiinta mareata si tragica.
Format ca poet in cadrul revistei Gandireaa care a dat nastere gandirismului, expresie artistica autohtona a expresionismului european, poezia blagiana exprima trairea unui eu liric insetat de cunoastere; cunoasterea eului liric se confunda cu iubirea, se confunda cu misticismul care ii este insasi poezia.
Eul liric expresionist se situeaza in centrul universului, acolo unde se afla poezia (in onthos).
Eul poetic expresionist opereaza o rasturnare de tip copernican: eul poetic se pune in centru universului, devine nucleul discursului liric, verbele sunt la pers I.
Blaga este creatorul poeziei moderne, nu numai prin sincronizare in continut cu poezia europeana, expresionista, ci si in forma: versuri grupate in strofa polimorfa, vers liber a dincolo de dogmele clasice, cu muzica interioara.
Volumul de debut al lui Blaga este Poemele luminii, 1919, care cuprinde poeme construite in jurul metaforei luminii a lumina primordiala, care se identifica cu lumina iubirii:
Volumul se deschide cu poemul a arta poetica a aEu nu stivesc corola de minuni a lumiia.
Metafora titlului si a primului vers trimite la un concept filozofic a cunoasterea corolara a cunoasterea totului prin poezie si iubire.
Lumina imaginea se desfasoara aca o corola de minunia, efluorescenta de mistere.
Diacursul liric se realizeaza printr-un joc de sinonime: nu strivesc a nu ucid, nu micsoreaza, tainele; atainelea sunt misterele (din viziune filozofica).
Tainele se afla in unitatea dihotomica a vietii (viata a moarte): in flori, in ochi, pe buze, ori mormintea; enumerarea sugereaza caile cunoasterii: senzoriala, afectiva si cunoasterea prin transcedere.
Discursul se construieste si prin joc de antonimie: lumina eului poetic a proiectare in orizontul misterului, deci al poeziei, se opune lumina altora, care dezvaluie misterul, sugruma vraja a este lumina rationala.
Discursul liric este construit pe o analogie (nu comparatie): lumina poetica este analoaga luminii lunii care amareste si mai tare taina noptiia.
Discursul liric se incheie cu o confesiune, de tip conclusiv, care exprima rolul poetului si al poeziei: aasa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi fiori de sfant mistera.
Rolul poeziei este de a potenta misterul:
asi tot ce-i ne-nteles
se schimba-n ne-ntelesuri si mai mari
sub ochii meia
Ochii meia sunt metafora universului creator, acolo unde se produce iubirea si poezia:
Caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte:.
Cuvantul cheie este aiubesca, definit de cuvantul arghezian aocaraa, abicia.
Discursul se impate in stihuri, prin intermediul versului lung care tensioneaza liric textul:
1. Eu nu strivesc corola de minuni a lumiia
2. Eu cu lumina mea sporesc a lumii tainaa
3. Si flori si ochi si buze si mormintea.
