Conferinta Diplomatie si alteritate culturala: Europa si Imperiul Otoman

2/21209
label Evenimente autorenew 2025-09-29, 16:59
Luni, 28 februarie 2011, Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Romane si Facultatea de Istorie a Universitatii Bucuresti au organizat conferinta Diplomatie si alteritate culturala: Europa si Imperiul Otoman (secolele al XVI-lea – al XVII-lea), sustinuta de prof. dr. Ileana Cazan, in cadrul ciclului Dialoguri istorice.

Dupa cum sugereaza si titlul conferintei, Ileana Cazan a abordat problema contactului dintre diplomatia europeana si cea a Imperiului Otoman din secolele al XVI-lea – al XVII-lea.

Incepand cu secolul al XVI-lea, diplomatia europeana intra in faza de institutionalizare a relatiilor diplomatice si de aparitie a unui statut propriu diplomatului. Spre deosebire de Europa, Imperiul Otoman nu recunostea relatiile diplomatice, iar bunavointa sultanului era cea care dadea un statut privilegiat ambasadorilor. Un exemplu este cel al ambasadorilor Casei de Austria care au fost primiti cu greu, fiind vazuti de catre otomani ca potentiali dusmani. in comparatie cu venetienii si francezii care erau primiti si aveau reprezentante permanente in Imperiul Otoman, reprezentanta Casei de Austria a fost renegata pana in 1547, fiind considerata misiune de spionaj.

In Evul Mediu, din secolul al XIII-lea, venetienii au fost primii care au pus bazele diplomatiei, fiind urmati de Papalitate. Reprezentantii diplomatici erau numiti oratori, procuratos, comisario, iar treptat apare si termenul de ambasador. in opinia Ileanei Cazan, numele de ambasador apare relativ tarziu. Cuvantul are o origine nesigura, fiind considerat, intr-o prima faza, o vocabula celtica care desemna notiunea de slujitor. Apoi cuvantul este un derivat din latinescul ambire, care inseamna "a merge imprejur", "a face intriga", "a lauda pe cineva". Bernard de Rosier defineste pentru prima data termenul de ambasador ca diplomat de rang inalt si incearca sa-i defineasca atributiile: rezolvarea problemelor grave, tratarea pacilor si a aliantelor, semnarea actelor. Printre documentele obligatorii ale ambasadorului se numara scrisorile de acreditare, pasaportul si instructiunile adresate acestuia, necesare in misiunile sale.



Este amintita si modalitatea de recrutare a diplomatilor. in Venetia, acestia erau recrutati doar dintre familiile de patricieni, iar varsta minima necesara pentru a deveni ambasador era de peste 38 de ani. Cei care intruneau caracteristicile necesare calitatii de ambasador (tactul, spiritul de observatie, abilitatea si calitatea de bun orator) proveneau din familiile nobiliare mici si mijlocii, care au dat adevarate dinastii diplomatice.

Este prezentat in continuare personalul ambasadei, format din persoane de incredere, rude, prieteni apropiati pentru a se putea intoarce in tara de origine, in caz de nevoie, aducand noi instructiuni. O persoana importanta in suita ambasadei era secretarul, care redacta depese, texte, protocoale si care elabora rapoarte finale. Slujba de traducator a intampinat dificultati din pricina variantelor diferite de traducere din limba turca in limbi precum germana sau latina. in aceste cazuri, erau recrutati agenti secreti din personalul altor ambasade care ii puneau in garda pe habsburgi la inadvertente semnalate in documentele traduse. Din acest motiv, in anul 1578 in ambasadele imperiale se introduce o noua functie, sprah nave, baieti de limba, iar in 1640 se intemeiaza "Scoala de Studiere a Limbilor Orientale" pe langa ambasada Casei de Austriei. in 1753 din aceasta scoala se naste "Academia pentru Studiul Limbilor Orientale", recunoscuta pentru performantele sale in Europa.

In ceea ce priveste ceremonialul de primire al ambasadorilor, Ileana Cazan subliniaza ideea de existenta a unui conflict intre doua civilizatii si doua viziuni diferite, cu privire la raportul dintre puterea suverana si reprezentantul diplomatic. Un exemplu relevant este faptul ca in Europa ambasadorul era privit ca intruchiparea principelui, fiind lasat sa stea asezat, iar in Imperiul Otoman, primirea era injositoare, ambasadorii fiind descaltati, imbracati in caftan si obligati sa stea cu capul aplecat. O alta situatie de conflict intre culturi o reprezinta darurile. in Occident se aduceau daruri numai cand se participa la ceremonii, spre deosebire de Imperiul Otoman unde cel care nu aducea daruri era privit ca aducand ofensa la adresa sultanului si demnitarilor.

Un ultim punct mentionat in cadrul conferintei este cel al intretinerii ambasadei care era, de asemenea, privita diferit de cele doua civilizatii. in Occident, sarcina de intretinere revenea celui care primea misiunea diplomatica, spre deosebire de Imperiul Otoman, unde membrii ambasadei erau pusi sa-si plateasca cheltuielile in functie de cum erau primiti.

Sursa: Unibuc