MUSE - UN CONCERT DE EXCEPTIE

calendar_month 12 Nov 2007, 00:00
Ei bine, pentru ca nu am dezvoltat - din fericire - nici un soi de comportament isteric, psihotic, patetic, idolatric... tac uluita si ma holbez in transa la scena explodand de fumigene, artificii si riff-uri agonice, de energia si pasiunea care bubuie, tasneste, de revarsa din tobele lui Howard si din coardele respectiv corzile lui Wolstenholme si ale lui Bellamy. Minunatii acestia trei care nu demult isi filmau piesa din debutul concertului (Knights of Cydonia) pe la Paclele Mari ale Buzaului m-au tinut aproape doua ore intr-o tensiune vecina cu delirul.
Din pacate insa mult prea putini din cei prezenti pe stadionul Arcul de Triumf, sambata seara impartasesc aceeasi senzatie, si asta pentru ca multi de acolo habar nu aveau cine anume canta. Si nu le opun acestora din urma fanii cvasi-maniaci care si-ar smulge inima din piept sa i-o arunce lui Bellamy la picioare, ci pe aceia care sa fie suficient de rezonabili incat sa nu urle incontinuu: "EMINEM! U2! Super tareee... IRIIIIS! Apropo cine sunt astia pana la urma?!"
Mai exact, la momentul inceperii concertului coada era inca dincolo de Arcul de Triumf. Este atat de inadmisibil lucrul acesta si pentru spectatori si pentru artist, incat imi doresc sa cred ca a fost o situatie foarte speciala, un argument pe care mintea mea incinsa inca si inflamata de show-ul exploziv nu poate sa il perceapa acum. Probabil vom afla ce s-a intamplat in zilele care urmeaza.
Sesiunea de warm-up dintre Brett Anderson si Muse a fost de exceptie, desi incontinuare cred ca nu se potrivea cu toate urechile de acolo. A durat destul de mult, ce-i drept, insa pana la urma de asta nu isi mai aminteste nimeni. Pe la ora 21.00 Cei trei britanici pun dinamita la scena cu "Knights of Cydonia" "Map of the Problematique" si "Hysteria" si pe la 23.00 termina vulcanic cu "Plug in Baby" si "Stockholm Syndrome."
Sa vedem acum daca au confirmat statutul de "cea mai spectaculoasa trupa live a momentului" asa cum i-a prezentat campania coplesitoare din ultimele doua luni. Cu stradania de rigoare am sa formulez obiectiv doua neajunsuri: 1. vocea nu s-a auzit chiar impecabil; 2. Bellamy a fost, cred, cam rezervat.
Nu ca ne-am fi asteptat la flic-flac si piruete, insa exceptand scena finala cand s-a intins pe jos intr-o apoteoza, parca putin cam trucata, a cantat fara prea multa zbantaiala. Cu toate astea, a fost extrem de profi totul, improvizatiile (pasaje din Jimi Hendrix) si finalurile electrizante, spectaculoase, magnifice asa cum le sade bine unor muzicieni cu clasa.
Despre organizare e inevitabil sa nu vorbesc - a cata oara, totusi? - facand eforturi majore de autocenzura. Nu conteaza nici haosul obtinerii acreditarilor, nici coada kilometrica, la propriu, de-a lungul unui trotuar de 1 metru latime, nici faptul ca persoanele din "staff" simt aproape invariabil, o nevoie organica si virila sa ii dea afara pe fotografi din spatiul rezervat ca pe niste vite, nici ca au dat drumul la porti la ora 7 cand era anuntata ora 6, nimic din astea nu conteaza, comparativ cu faptul ca open act-ul lui Brett Anderson a inceput mult, nepermis de mult inainte ca toti spectatorii sa se fi strans pe gazon.
Noutati




