Ocuparea Ungariei centrale(1540) si a Banatului pana la Mures(1552) de catre ostile otomane au transformat fortificatia oradeana in cel mai important avanpost al Principatului Transilvaniei in fata primejdiei musulmane. Situatia reclama transformari radicale atat la nivelul institutiilor interne - determinate si de triumful Reformei in Transilvania -, dar mai ales al capacitatii defensive, care, in vechea forma, nu mai corespundea cerintelor militare ale vremii. Ofiterul italian Giovan Andrea Gromo - care poposeste la Oradea pe la inceputul lui iunie 1565 -, descria vechea cetate ca avand ziduri groase si puternice dar fara flncuri de vreo isprava.
Alegerea tipului noii fortificatii oradene
Pentru construirea unei noii fortificatii, care sa faca fata cerintelor vremii privind tehnica de purtare a razboiului, mai marii Principatului au consultat si au angajat pentru ridicarea acesteia mesteri si arhitecti italieni. Ei erau considerati cei mai priceputi in asemenea constructii la vremea respectiva, acest tip de fortificatie fiind cunoscut ca apartinand stilului bastionar italian, creat de arhitecti ca Baldassare Peruzzi, Sebastino Serlio si Giorgio Vasari il Giovanne, ale caror proiecte se pastreaza in arhivele din Florenta, Munchen si Paris.
Proiectul cetatii pentagonale oradene i se atribuie lui Domenico de Bologna, arhitect care a frecventat curtea episcopului Martinuzzi. In zidirea cetatii oradene s-au mai implicat de-a lungul anilor, arhitectii militari Ottavio Baldigara, Domenico dei Ridolfini da Camerino, Simone Genga, Achille Tarducci da Corinaldo, Giovan-Marco Isolano - care a condus si garnizoana in timpul asediului otoman din 1598 -, Maurizio Veniero si Giacomo Resti. Marele santier oradean, in urma caruia vechea cetate medievala a fost demolata si inlocuita cu o noua fortificatie, cu 5 bastioane, a debutat spre sfarsitul domniei principelui Ioan Sigismund, prezent la Oradea in luna decembrie a anului 1569.
Bastionul Craisorul
Bastionul Craisorul - proiectat de Giulio Cesare Baldigara si construit intre 1569-1570 -, are peretele inferior inclinat cu 240 fata de verticala si este acoperit cu un parament de piatra fasonata. Blocurile asezate in 15 asize orizontale au inaltimea intre 34-39 cm, latimea medie intre 30-40 cm si adancimea intre 55-65 cm. Din acest invelis lipsesc azi foarte multe blocuri, mai ales din peretele estic, unde se poate observa emplectonul din spatele sau, alcatuit din pietre de rau, caramizi si diverse fragmente arhitectonice provenite din cladiri demolate, prinse cu un mortar de foarte slaba calitate. O parte din blocurile paramentului au rezultat din taierea unor fragmente arhitectonice recuperate, fiind montate in zid cu partile profilate spre interior.
Bastionul a fost plasat in fata portii sudice a vechii cetati, poarta care asigura accesul direct in palatul episcopal. Pe zidurile acestui bastion se disting mai multe portiuni reconstruite, datorita unor greseli de proiectare, lipsei unei fundatii mai solide si lipsei umpluturii interioare, cauze care au determinat ca parti din ambele laturi ale bastionului sa sufere o alunecare si sa trebuiasca sa fie reconstruite. De asemenea, in timpul asediului din 1598, bastionul a fost aruncat in aer datorita unei explozii a prafului de pusca depozitat intr-o incapere din interiorul bastionului. Cu aceasta ocazie tot varful bastionului s-a deplasat circa 1,5 - 2 m spre exterior, iar masa insemnata a peretelui dislocat nu s-a putut impinge la loc fiind in consecinta legat de zidurile ramase la loc prin racordare.
Bastionul Aurit - curtina spre Rosu
In ordine cronologica al doilea bastion realizat a fost bastionul Aurit. Numele si-l datoreaza blazonului aurit al lui Stefan Bathori care, cu cateva decenii in urma, se mai afla pe muchia centrala a bastionului, deasupra braului. Un fragment al leului ce strajuia sub blazon si blocul gravat cu anul (1)572 se mai pot vedea si azi.
Zidul bastionului - atat la partea inferioara cat si deasupra braului - este camasuit cu un parament gros de caramida. Au fost executate din piatra fasonata doar cele 4 randuri de blocuri de la baza care azi nu se mai vad, fiind acoperite de depunerile din santul cetatii, precum si muchiile de intersectie ale peretilor. Peretele inferior de caramida are o inclinatie de 250, caramizile fiind asezatein 30 de randuri alternate, un sir culcat cu un sir in cant.Caramizile zidului vertical de deasupra braului sunt culcate in 40 de randuri.
Acest bastion a fost puternic afectat de asedii datorita orientarii lui spre Dealurile Oradiei, de unde, mai ales turcii, au bombardat cetatea in 1598, 1658 si 1660. Reparatiile au devenit necesare dupa asediul din 1660, cand, cazematele bastioanelor Aurit si Rosu au fost daramate, impreuna cu curtina dintre ele, iar, in alt loc al bastionului, turcii au spart o mare bresa. O reparatie de mare amploare a fost realizata si dupa asediul austriac din 1692, pe latura nordica a bastionului.Curtina spre bastionul Rosu a fost ridicata inainte de 1584, probabil intre 1582 - 1583. Initial nu era prevazuta cu poarta de acces in Cetate, aceasta fiind realizata de austrieci intre 1775 - 1777, odata cu cladirea din interiorul zidului, a fost grav avariata, partial daramata, in timpul asediului din 1660, dar distrugerile au afectat mai mult partea superioara, de deasupra braului. Aceasta, ca si cea spre bastionul Ciunt au fost construite sub conducerea arhitectului Domenico Ridolfini da Camerino, pe care documentele il amintesc la Oradea in acea perioada.
Bastionul Ciunt - curtina spre Aurit
Cercetatorii sunt de parere ca bastionul Ciunt a fost construit, sau cel putin inceput tot in timpul lui Ioan Sigismund. Acesta difera insa ca forma si constructie de primele doua, fiind mai apropiat structural de bastioanele Rosu si Bethlen. Comandantul de artilerie italian din timpul asediului din 1598, in raportul sau, precizeaza ca bastionul a fost construit in timpul lui Stefan Bathori si face observatia ca a stat mult timp neterminat, motiv opentru care a fost numit Ciunt (neispravit, neterminat). Bastionul a fost ridicat probabil intre anii 1574 - 1580, deoarece Stefan Bathori. In instructiunile sale din februarie 1581, vorbeste de 3 bastioane terminate.
Constructia bastionului Ciunt, a curtinei dintre acesta si bastionul Aurit, ca si a curtinei dintre bastioanele Aurit si Rosu avea sa se termine pana in anul 1584, cel tarziu. Modul de constructie diferit cat si faptul ca intre sectoarele amintite peretii prezinta o cezura, dovedesc de asemenea ca ele nu au fost ridicate concomitent ci succesiv. In timpul asediului din 1598 bastionul Ciunt, ca dealtfel toate celelalte bastioane si curtine, inca nu era umplut cu pamant.
Cu ocazia acestui asediu bastionul a fost de doua ori minat, exploziile avand loc la 17 si 21 octombrie. Refacerea varfului bastionului a avut loc anul urmator sub conducerea lui Cesare Porta si apoi a lui Giovan-Marco Isolano, pe ultimul bloc de sub brau aflandu-se gravat anul de renovare 1599. In timpul asediului din 1692 latura nordica a suferit o mare distrugere, spre deosebire de flancul vestic ramas intact. In urechea nord-estica cele doua deschideri de artilerie s-au pastrat in forma transformata si partial se poate vedea si braul cele inconjura. Curtina a fost realizata intre 1580 - 1581. Blocurile bazei sunt complet acoperite de moloz, piesele vbraului partial lipsesc sau sunt fragmentare, iar partea superioara a fost recvonstruita din blocuri brute de calcar de Betfia.
Poarta de vest
Pentru accesul in cetatea de stil italian nou a fost proiectata si construita o singura poarta, in timpul domniei lui Stefan Bathori. Dupa cum se poate vedea din stampa lui Houfnagel poarta avea un turn cu mai multe nivele, deasupra tunelului de acces existand camera de straja si cea a mecanismului de ridicare a podului. De asemenea, in imediata vecinatate a portii a fost construit un turn care avea in partea sa superioara montat un mecanism de orologiu.
Bastionul Rosu - curtina spre Craisorul
Planul initial al bastionului Rosu a fost conceput tot de arhitectul Domenico Ridolfini da Camerino, dar ulterior a fost modificat, prin reducerea dimensiunilor, de arhitectul Ottavio Baldigara, trimis de regele Stefan Bathori pentru a detecta lipsurile cetatii. Constructia a inceput in vara anului 1584 si a fsot supravegheata de Simone Genga din Urbino, present la Oradea pana in 1592. Blocurile bazei bastionului au fost asezate pana cel tarziu in 1585, dar constructia bastionului a fos intrerupta inainte de a se ajunge la brau, deoarece lucrarile s-au mutate la bastionul Craisorul, care a suferit o refacere in 1586.
La bastionul Rosu lucrarile au fost reluate intre 1587 - 1597. Conform rapoartelor ofiterului de artilerie si ale contelui Isolano, din timpul asediului din 1598, bastionul era deja terminat si ii lipsea doar partial umplutura interna. Cu ocazia asediului din 1660, pe latura estica a bastionului, turcii au aruncat in aer o portiune de 25 m impreuna cu urechea de aici. La renovare aceasta parte de zid impinsa inafara cu peste 1 m, a fost racordata la restul zidului neafectat, discontinuitatea planului peretelui observandu-se cu usurinta. Dupa alungarea turcilor austriecii au executat reparatii mari pe aceasta latura. Tot pe aceasta latura braul, cu exceptia catorva pietre, a fost doborat in intregime.
Spre deosebire de toate celelalte bastioane, in cazul bastionului Rosu varful este rotunjit, probabil pentru a se evita vulnerabilitatea lui. La baza acestuia se afla o jumatate de piramida din blocuri, cu o bila de piatra in varf, cu rol de intarire dar si ornamental. La flancul sud-estic al bastionului, in spatele urechii de aici a fost plasata, la numai 2 m nivelul braului o terasa, probabil deschisa, pentru artileria a carei raza de bataie controla spectrul din fata curtinei. Perechea ei din flancul de nord ay fost distrusa de o explozie din 1660. Curtina spre bastionul Craisorul a fost realizata concomitent cu lucrarile de la Rosu. Braul se afla la un nivel inferior fata de cel de pe bastionul Rosu, dar mai ridicat decat cel de pe Craisorul. Peste baza curtinei din blocuri de piatra se ridica un perete din 89 de randuri de caramizi, cu inclinatia de 110.
Bastionul Bethlen - curtina spre Craisorul
Bastionul sud-vestic al cetatii nu a apucat sa fie realizat datorita asediului turcesc din 1598, astfel ca a ramas initial doar din pamant batut, intarit la exterior cu fascine din nuiele, fapt pentru care a si fost numit initial bastionul de pamant. In forma actuala a fost ridicat dupa planul si sub supravegherea arhitectului Giacomo Resti din Verna, primind numele principelui Gabriel Bethlen care a comandat constructia. In muchia lui cu 2 m sub brau se afla gravat in doua exemplare anul constructiei: 1618. Baza paramentului o constituie si aici cele 4 randuri de blocuri de piatra, randul de sus avand muchia superioara tesita. Deasupra bazei se ridica zidul cu inclinatie de 100, cu 16 randuri de caramizi asezate alternant culcate sau in cant, apoi 57 siruri culcate. Braul se situeaza la o mai mare inaltime si mai pastreaza deasupra doar 10 siruri de caramida. Deasupra flancului estic se afla o cladire din sec. XVIII, iar in cel vestic o terasa deschisa de forma trapezoidala care servea ca post de artilerie. Datorita masivitatii sale acest bastion nu prea a fost atacat in timpul asediilor din 1660 si 1692. Pe braul urechii nordice se sprijina placa comemorativa cu versurlie in latina, iar deasupra sa se afla blazonul principelui constructor
La ridicarea curtinei dintre bastioanele Bethlen si Craisorul , cu o inclinatie de 70, au fost folosite caramizi, blocuri de piatra bruta din calcar de Betfia, sisturi nisipoase tertiare, precum si numeroase fragmente arhitectonice vechi. Nu se cunosc date documentare referitoare la ridicarea ei, schita simpla dar precisa a lui Giovan-Marco Isolano (sept. 1598) indicand lipsa acestei curtine, linai de aparare fiind inca formata aici de zidul medieval din spatele ei. Din raportul ofiterului de artilerie (nov. 1598) reiese ca curtinele din stanga si din dreapta bastionului de Pamant sunt formate de zidul medieval, circular, foarte slab. Deasemeni lipseste si din desenul executat de catre Cesare Porta in vara anului 1599. pe stampa lui Houfnagel aici apare inca zidul medieval crenelat. Curtina putea fi deci construita numai dupa vara anului 1599, dar cel tarziu pana in 1604 dupa cum indica izvoarele privind lucrarile de la Oradea. S-a r putea pune problema ridicarii acestei curtine din diverse materiale, azi avand un aspect foarte pestrit, de catre garnizoana austriaca - ramasa in cetate pana prin 1606 si care nu dispunea de forta de munca specializata -, de teama unui atac al turcilor sau a rivalilor ardeleni.
Poarta de est - Ciuperca
Curtina ridicata intre 1582 - 1583 pentru a face legatura dintre bastioanele Aurit si Rosu nu a avut prevazuta initial poarta de acces in cetate, ca dealtfel nici vechiul zid medieval al cetatii. Este de inteles daca avem in vedere vecinatatea dominanta a Dealurilor Orazii, unul dintre neajunsurile istorice ale pozitiei cetatii oradene, deoarece de pe inaltimea acestora se tragea cu artileria asupra interiorului cetatii de fiecare data cand a fost asediata in secolele XVI - XVII. Poarta estica nu figureaza nici in descrierea lui Szamoskozy(1603), nici in planurile lui Benzini(1752) si Marini(1769). Apare numai pe un plan mai nou al lui Marini din 1775 - 1776, plan care a configurat aspectul vizibil si astazi al incintei cetatii oradene. Poarta de est a fost deschisa in 1777 de catre comandamentul militar, dupa ce cetatea, pierzandu-si importanta strategica devenise simpla cazarma de garnizoana. Cu acesta ocazie au fost construite si cazematele de aici si podul din fatt acestei porti.
Contraescarpa si vecinatatile
In timpul principelui Gheorghe Rakoczi I (1630-1648) se largeste si se adanceste santul care inconjura cetatea , asatfel incat fundul sau a fost coborat sub nivelul albiei Crisului. Unii cercetatori militari au acuzat acest lucru ca un factor care ar fi slabit capacitatea de aparare a cetatii, pentru faptul ca largirea sa ar fi condus la scaderea nivelului apei din sant, deoarece Peta nu putea asigura debitul necesar mentinerii sale ridicate. Tot cu aceasta ocazie s-a pietruit si consolidat contraescarpa care delimiteaza spre exterior santul cetatii. Calatorul turc Evlia Celebi care a poposit la Oradea intre 1660 - 1661, relateaza ca santul cetatii avea o latime de 120 de picioare si afunzime ca o mare, fiind umplut cu apa de Cris si ca pe el putea pluti chiar si galere.
Ca ecou al lungului asediu(1703-1710) din timpul rascoalei conduse de Francisc Rakoczy al II-lea, in anul 1714, o dispozitie a capitaniei cetatii Oradea - prin care se interzicea orice constructie pe o raza de 500 pasi de cetate -, a dus la demolarea a 162 cladiri. Dupa 1780, cand cetatea isi pierde importanta strategica, zona construita a orasului se extinde pana la santul cetatii, luand nastere targul Subcetate, care a legat astfel aria cetatii de targul Velenta.
