Proiectul de lege a educatiei 2010 a reusit nu numai sa starneasca indignarea generala – parinti, elevi, studenti, cadre didactice, decani, rectori, responsabili politici – ci si sa creeze confuzii. Prin conceptia anacronica (asociata vointei vizibile de a instala controlul de partid asupra educatiei) si functionareasca (obsesia fiind birocratizarea acolo unde alte tari accentueaza "valoarea profesorilor"), acest proiect vrea sa faca uitat felul in care se inteleg universitatile in societatile civilizate. in interventia de fata arat ceea ce s-a intamplat in tara noastra cu "autonomia universitara", pe care proiectul o anihileaza (dupa cum alte proiecte vor sa distruga pluralismul din societatea romaneasca actuala!), amintind, succint, istoria problemei.
Dupa 22 decembrie 1989, Marian Papahagi a devenit secretarul de stat pentru invatamant superior in guvernul Petre Roman si a pregatit legiferarea "autonomiei universitare", dupa ce Proclamatia (1989) noii puteri consacrase termenul. Asa cum a aratat el insusi intr-o comunicare tiparita (vezi volumul Academic Freedom and University Autonomy: Two Perspectives, CEPES UNESCO, 1995), noul demnitar a numit "o echipa universitara condusa de Andrei Marga" (p. 25), care a lucrat la proiectul "legii autonomiei universitare".
Echipa desemnata a studiat traditia romaneasca interbelica, legislatia diferitelor tari (Italia, Germania, Anglia, S.U.A. si altele) si reglementarile internationale (care raman, de altfel, valabile si astazi): Declaration of Rights and Duties Inherent in Academic Freedom, (Siena, 1982); The Lima Declaration on Academic Freedom and Autonomy of Institutions of Higher Education (1988); The Magna Charta of European Universities (Bologna, 1988); The Dar es Salaam Declaration (1990); The Kampala Declaration (1990).
Ca urmare a acestei actiuni, a fost elaborata reglementarea "autonomiei universitare" pentru tara noastra. Atunci (dupa cum se poate observa din textul Autonomia universitara in Romania. Situatia, problemele, solutiile, tiparit ulterior in Andrei Marga, Explorari in actualitate, Apostrof, Cluj, 1994, pp. 130-137) s-a asumat un concept intreg al autonomiei, preluat din documentele internationale deja citate. Astfel, prin "autonomia universitara" se intelegea "competenta si dreptul recunoscute institutiilor de invatamant superior de a lua si aplica decizii cu privire la administrarea interna, organizarea si desfasurarea instructiei, cercetarii si activitatilor aferente, in deplina libertate in raportul cu statul si fortele politice si economice ale societatii" (p. 130). in acelasi context, grupul nostru a distins speciile autonomiei: "organizatorica", "financiara", "functionala", "didactica", "stiintifica" si "jurisdictionala".
Este de retinut ca Legile invatamantului (1995 si reformularea din 1999) au folosit aceasta conotatie si distinctia amintita, chiar daca le-au preluat in felul lor.
Am amintit aceasta istorie pentru a face convingatoare trei idei:
1. legislatia (1995 si 1999) universitara din Romania a preluat ceva mai restrans "autonomia universitara", incat problema care se pune astazi pentru oamenii responsabili nu este de a limita aceasta autonomie, ci de a o largi in pas cu lumea civilizata;
2. proiectul de lege a educatiei 2010 restrange pana la desfigurare autonomia universitara si scoate tara noastra in marginea lumii civilizate;
3. astazi ar trebui revenit la conceptul intreg sau, altfel spus, la intelegerea nerestrictiva a autonomiei universitare.
Sa explicam ceva mai detaliat.
1. "Autonomie" inseamna, la propriu, "dreptul de a guverna prin legi proprii" (cum spune dictionarul Petit Robert), "auto-guvernare" (Oxford Advanced Learners Dictionary), "guvernare cu legi proprii" (Devoto Oli, Dizionario della lingua italiana), cum insista regretatul meu coleg. Deja Kant a aratat, de altfel, ca "autonomie" este compusul lui "auto" si "nomos" – ceea ce inseamna "sa iti dai legi proprii". Aceasta intelegere a autonomiei se gaseste in legislatiile si in declaratiile internationale mentionate, chiar daca unele nu insista asupra conotatiei. De pilda, in Declaratia de la Lima, se scrie: "autonomie inseamna independenta institutiilor de invatamant superior, fata de stat si toate celelalte forte ale societatii, in a adopta decizii privind guvernarea interna, finantele, administrarea si in a stabili politicile proprii de educatie, cercetare stiintifica, servicii (extension work) si alte activitati pendinte" (vezi Academic Freedom and University Autonomy…, p. 53). Cine observa functionarea universitatilor americane, germane, engleze, australiene, mai nou chineze si multe altele, isi da seama ca in sfera autonomiei universitare intra toate domeniile de decizie, inclusiv stabilirea procedurii de alegere a conducerii sau managementul resurselor umane.
S-a putut constata ca in Romania a existat mereu o ezitare in a duce pana la capat autonomia universitatilor. Imi amintesc cat a trebuit luptat atunci cand, in 1997, am preluat Ministerul Educatiei Nationale al Romaniei si am dispus imediat patru masuri: trecerea admiterii la studii in competenta exclusiva a universitatilor, trecerea la sistemul euro-american al finantarii globale, desfiintarea vechimii drept criteriu de acces la posturi didactice, transferul studentilor straini in competenta completa a universitatilor. Astfel de pasi spre largirea autonomiei universitatilor ar fi trebuit – dupa cum trebuie si astazi – sa fie completati de altii, si nu abandonati, cum se incearca acum.
2. Din pacate, astazi societatea romaneasca cheltuieste energii sa respinga un proiect de lege a educatiei peticit, diletant si anacronic, promovat prin incalcarea regulilor parlamentare, de catre un guvern ce vrea sa restranga drastic autonomia universitara si sa ia universitatile sub control.
Nu starui aici asupra numeroaselor articole (incriminate deja de multi altii, pana astazi) care nimicesc autonomia universitara existenta si fac universitatile mai dependente ca oricand dupa 1989 de minister, de guvern, de partidul ce guverneaza. Nu insist asupra faptului ca, vizibil, autorii proiectului de lege nu stiu ce este autonomia universitara. Iau in atentie doar cateva articole, dintre multele de-a dreptul hilare (daca nu ar fi triste!), si fac trei remarci.
La articolul 111 se scrie:. "Ministerul Educatiei........controleaza modul in care universitatile isi exercita autonomia universitara....". Asadar, autonomia care se asigura este cu control! La articolul 113, care reglementeaza autonomia, se afirma: "Autonomia universitara da dreptul comunitatii academice universitare sa-si stabileasca misiunea proprie, strategia institutionala, structura, activitatile, organizarea si functionarea proprie, gestionarea resurselor materiale si umane, cu respectarea stricta a legislatiei in vigoare". Aceasta incheiere a articolului de lege ii anuleaza chiar continutul, iar articolele ulterioare blocheaza exercitarea de fapt a autonomiei! Mai departe, structura universitatii este reglementata prin art. 121 123,188, organizarea si functionarea sunt reglementate prin art.122, 123, 140, 143, 148, 161, 189, 192, activitatile fiind reglementate prin art. 127, 138, 144, 162, iar gestionarea resurselor umane este abordata prin art.156, 193, 194. Cu aceste articole, autonomia, invocata verbal, se estompeaza cu totul.
A doua remarca este aceea ca, in conformitate cu proiectul de lege, Senatul universitatii este implicat in luarea deciziilor numai cu titlu consultativ, chiar si in probleme care tin de autonomia universitara. De exemplu, conform articolului115 (b), "rectorul se revoca prin Ordin al Ministrului cu consultarea Senatului", sau articolului 122 (3), guvernul "poate sa infiinteze si sa finanteze cu consultarea Senatului universitar…..un program de studiu", si altele.
In sfarsit, ca a treia remarca, ministerul vrea sa controleze universitatile, in loc sa se ocupe de ceea ce trebuie. In articolul 192, de pilda, se spune ca "Senatul este garantul autonomiei universitare". Asadar, ministerul isi declina calitatea de garant al autonomiei universitare, delegand Senatului aceasta calitate, care oricum, prin acest proiect de lege, are atributii limitate! Articolul 196 afirma: "Ministerul elaboreaza reglementarile de organizare si functionare a sistemului de invatamant superior". Este evident faptul ca in acest proiect de lege nu se face distinctie intre institutii si sistem si ca ministerul vrea sa se substituie comunitatii academice, in loc sa se ocupe de sistem. Or, un minister care vrea sa se ocupe atat de ceea ce intra in autonomia comunitatilor academice, cat si de sistem, sfarseste prin a le bloca pe toate, precum in zilele noastre.
3. Discutia din tara asupra proiectului legii educatiei 2010 s-a concentrat asupra a doua puncte: alegerea rectorului si pensionarea fortata a profesorilor universitari de varf. Este de spus, de la inceput, ca o astfel de discutie este inutila si nu se poarta intr-o tara civilizata, in care nici un partid nu incearca sa isi adjudece si sa controleze universitatile.
Este destul sa spun ca la Harvard regulile de alegere a presedintelui universitatii (rector in limbajul european) sunt mai vechi decat Constitutia S.U.A. (vezi Richard Bradley, Harvard Rules…, Harper Collins Publishers, 2005), ca in Germania sunt multe reglementari privindu-i pe cei care sunt in serviciul public (precum profesorii universitari), dar rectoratele pot decide folosirea personalitatilor de varf. Se pot aduce multe alte exemple. Nu intamplator, legislatia din Romania – cu exceptia masurilor luate de dictaturi, sub Carol II, in 1948 si sub Ceausescu – a lasat aceste probleme in seama autonomiei universitare. in plus, Canada si S.U.A, de pilda, au legi contra discriminarii pe criterii de varsta, iar Uniunea Europeana recomanda folosirea personalului de inalta calificare din universitati, regandind limita de varsta. De altfel, si in Romania, peste 70% din productia stiintifica si din proiectele europene sunt realizate de cei pe care proiectul legii 2010 vrea sa-i inlature!
Dincolo de orice considerent, atat procedura prin care se alege conducerea departamentelor, facultatilor si universitatilor cat si folosirea personalului de inalta calificare sunt parte a autonomiei universitare. Desigur ca se poate recurge la externalizarea alegerii liderilor academici – in ceea ce ma priveste, am aparat si apar externalizarea – dar procedura externalizarii (care nu are nimic de-a face cu simulacrul din proiectul legii educatiei 2010 in cauza!) este parte a autonomiei universitare si se stabileste, asadar, de universitate. Externalizarea nu este ceva impus de altcineva (nici macar de stat!) decat de universitatea insasi! Sa privim in jur, la practicile autonomiei nerestranse, din universitatile lumii si putem intelege acest fapt. in orice caz, nici stabilirea conducerilor academice si nici managementul resurselor umane nu au nevoie de articole speciale in corpul legii generale a educatiei.
Este un aspect de constitutionalitate si de sincronizare cu practicile societatilor civilizate sa se asume, la propriu – nu doar verbal, precum in acest proiect nefericit de lege – autonomia universitara. Raspunderea publica a universitatilor – care nu incepe nicidecum cu proiectul in cauza, cum se sugereaza demagogic – nu se poate exercita decat pe fondul autonomiei universitare inteleasa matur. Se stie prea bine, dintr-o experienta universala, ca numai in conditii de autonomie deplina, raspunderea publica este completa, dupa cum nu este responsabilitate unde nu este libertate de decizie. Desigur ca "autonomia universitara" nu este ceva simplu (folosirea ei presupunand viziune, competenta manageriala, spirit antreprenorial, capacitate de a avea consens, preocupare de integrare a diversitatii etc.), dar ramane o valoare indispensabila a lumii civilizate.
Asa stand lucrurile, o lege a educatiei, care vrea sa fie sincrona cu lumea civilizata si cu practicile contemporane, nu are de reglementat cum se desemneaza seful de catedra, decanul, rectorul sau ce se face cu profesorii universitari de performanta. Ea are de consacrat autonomia universitara in inteles deplin si, astfel, de racordat, pe aceasta cale, universitatile din Romania la ceea ce fac tarile civilizate, prin recunoasterea pana la capat a autonomiei universitare si prin elaborarea de mecanisme ale raspunderii pentru performante. Iar daca, totusi, nu se poate face un pas inainte in raport cu legislatia care este la aceasta ora, se face bine lasand lucrurile cum sunt, in loc sa fie stricate de-a binelea.
Sursa: UBB
Autonomia universitara, conditie a civilizatiei - Andrei Marga
