Criterii ale specialistilor Harvard in confirmarea mortii cerebrale s-au transformat in criterii universal valabile in aceasta materie. Acestea stabilesc cand se poate intrerupe reanimarea, pacientul fiind in moarte clinica. Legea se aplica si in cazul transplanturilor, acestea nefiind efectuate decat daca organele vin de la un donator aflat in moarte cerebrala.
De-a-lungul timpului medicii si oamenii de stiinta au incercat sa inteleaga starea vegetativa a unei persoane prin tot felul de experimente. Au existat tot felul de cazuri de persoane aflate in stare vegetativa, majoritatea dintre acestia nefiind capabili sa-si revina. Un caz extrem a fost cel al lui Rom Houben, cel care a stat 25 de ani in stare vegetativa desi nu era o “leguma”. Acesta nu-si putea folosi corpul, insa era constient si-si petrecea timpul in lumea viselor.
Conceptul de moarte cerebrala a aparut in lumea stiintifica odata cu primele transplanturi din medicina. Criticii afirmau atunci ca problema etico-juridica a fost rezolvata printr-o definitie stiintifica. In 1968, cand a aparut aceasta definitie, nu erau efectuate numai transplanturi: tehncile de diagnostic fiind si ele in dezvoltare, facand posibila cunoasterea mai profunda a activitatii creierului si a fazelor mortii. Insa, problema era cand este permisa oprirea tratamentului unui pacient in stare vegetativa.
Activitatile creierului pot fi intrerupte si pe parcursul anesteziilor sau in timpul stopului cardiac, dar moartea cerebrala semnifica oprirea permanenta a activitatii creierului.
Costi Iordache - editor Studentie.ro
Moartea cerebrala ne duce intr-o alta lume
