Prin asfixie se intelege, in mod obisnuit, acea stare patologica a organismului determinata de lipsa oxigenului. Deoarece in perioada de inceput a medicinii vechii anatomisti considerau ca aerul circula prin vasele de sange, iar atunci cand nu mai puteau percepe pulsul erau de parere ca aerul nu mai patrunde in organism, au asociat sintagma „asfigmos" (fara puls) privarii de oxigen. In prezent, s-a pastrat aceasta denumire improprie, desi termenul in sine traduce de fapt imposibilitatea perceperii pulsului periferic si nu lipsa oxigenului din organism.



Pentru ca notiunile medico-legale referitoare la proble¬matica asfixiilor sa fie intelese, sunt necesare cateva precizari.
Compozitia aerului atmosferic:
- aerul inspirat: oxigen (O2) 20%, dioxid de carbon (CO2) 0,04%, azot (N2) 78%...
- aerul expirat: O2 16%, CO2 4%, N2 78%...
Organismul uman foloseste oxigenul atmosferic pen¬tru procesele metabolice („arderile”) ce se desfasoara in mod continuu si care asigura in final existenta individu¬lui; in functie de efortul depus, conditiile de mediu, varsta etc., organismul uman va folosi o cantitate de oxigen mai mare sau mai mica in unitatea de timp, atat per ansamblu cat si pentru fiecare organ in parte.

Procesul respirator se desfasoara in trei etape:
I. Etapa de aport, in care aerul atmosferic incarcat cu oxigen (aer inspirat) patrunde prin orificiile respiratorii (nasul si gura), strabate caile aeriene (nasofaringe, laringe, trahee, bronhii si ramificatiile acestora) pentru a ajunge, in plamani, la ultima diviziune a conductelor aerifere, alveolele pulmonare - o serie de formatiuni dilatate, in forma de balon sau boaba de strugure.