Modelul fiziologic inseamna introducerea, in stiinta, a conceptului de stres. Hans Seyle, considerat prin deja clasica formula, „parintele” conceptului modern de stres, a pornit de la sindromul de „a fi bolnav” (Seyle, 1936), cercetand raspunsul stereotip al organismului la o plaja larga de stimuli chimici, biologici sau fizici (Glinta, 2006).
Pentru a descrie acest fenomen, Seyle a folosit termenul de „stress”, preluat din inginerie, care desemneaza forta care cauzeaza deformarea corpurilor. Conectat de acest termen, cuvantul „strain” desemneaza, tot in inginerie, manifestarea stresului asupra unui corp, sau deformarea materialului supus unei presiuni. in psihologie, cei termenii de „stress” si „strain” au fost folositi destul de confuz si cu multe dezacorduri intre cercetatori (Le Fevre et al., 2003), fiind general acceptat la ora actuala ca „strain” desemneaza mai degraba presiunea decat reactia propriu-zisa.
intr-una dintre ultimele sale scrieri, Seyle (1982), defineste stresul ca fiind „rezultatul ne-specific al oricarui tip de solicitare impusa unui corp, fie ca efectul este mental sau somatic”. Sub aceasta forma, stresul capata o acceptiune biologica si este descris sub numele de sindrom general de adaptare (SGA), cu cele trei faze: reactia de alarma, stadiul de rezistenta, stadiul de epuizare. Seyle vede omul ca pe o masina care, prin folosinta, se uzeaza, somnul si odihna nefiindu-i suficiente pentru o recuperare completa dupa expunerea la stres. Insa, continuandu-si cercetarile, el descopera ca stresul implica, pe langa uzura, si adaptare sau stimulare, de aceea face distinctie introducand termenii de eustres si distres.
Ambii termeni sunt subsumati celui de stres, dar sunt diferiti intre ei: vorbim de distres atunci cand solicitarea asupra unui corp (fiziologica sau psihologica) ii depaseste capacitatea de a produce energie pentru a-si mentine homeostazia. Deci amploarea stimulului este fundamentala in conceptia initiala a lui Seyle, iar distres poate sa apara atunci cand solicitarea este prea scazuta; afirmatia este sustinuta si de cercetari ulterioare le scolii suedeze de psihofiziologie care introduc termenul de stres de subsolicitare (Lundberg, 1980; Ursin, 1984; Baban, 1997). in consecinta, vorbim de eustres atunci cand cantitatea de stres se situeaza intre „prea mult” si „prea putin”, un fel de optimum de solicitare.
