In a doua jumatate a secolului XX s-a pus problema „calitatii vietii” in contextul modernizarii sociale. Cresterea economica trebuie sa aiba drept scop imbunatatirea calitativa a vietii oamenilor, altfel nu se justifica. In caz contrar, pot fi generate efecte adverse.

Un prim domeniu special in care s-a pus problema calitatii vietii este cel legat de degradarea mediului ambiant ca rezultat al revolutiei tehnico-stiintifice si al cresterii economice. Astfel, a aparut intrebarea: la ce este buna cresterea economica, la ce serveste belsugul de bunuri de consum si intreaga industrie a distractiilor daca aerul nu mai poate fi respirat, daca apa nu mai poate fi bauta, daca poluarea mediului scurteaza viata oamenilor? Konrad Lorenz a publicat o carte de mare rasunet, si anume: Cele opt pacate ale civilizatiei omenesti (1973) in care poluarea si uratirea mediului natural se afla pe locul doi in lista de pacate. Ca urmare, s-a constituit si consolidat o constiinta ecologica. Omul si-a schimbat optica si a inceput sa trateze natura ca pe un partener care se cuvine respectat, a inceput sa caute un echilibru intre societate si natura.

Cu toate acestea, natura nu trebuie idealizata in mod naiv, ea nefiind intotdeauna propice existentei umane, in sensul acesta putand fi amintite fenomene naturale precum eruptiile vulcanice, cutremurele periodice, inundatiile, secetele etc.



Actiunea umana, insa, a modificat si in alte epoci mediul natural ambiant. Odata cu evolutia societatii, omul s-a indepartat treptat tot mai mult de modul de viata „natural”. Si in societatile agrare traditionale omul a transformat natura (de exemplu, pentru a se putea practica agricultura, au fost defrisate paduri, s-au secat mlastini etc.). Diferenta fata de societatea moderna consta in faptul ca aceste transformari nu au provocat degradari ireversibile.

In acelasi timp, conditiile de viata ale societatilor agrare traditionale, mai apropiate de natura, nu pot fi idealizate. Pentru majoritatea populatiei problema vitala era asigurarea hranei zilnice. Aceste societati nu s-au indepartat niciodata de spectrul foametei cronice; de asemenea, au fost profund afectate de epidemii datorita conditiilor igienico-sanitare precare. Asadar, in ciuda „apropierii de natura” a taranului traditional, calitatea vietii sale nu putea fi decat precara.