Veacul XIX a fost epoca ultima a Europei ca centru al lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul XIX, in materie de relatii internationale, a fost unul al guvernantilor preocupati nu atat de Credinta ori de ideea monarhiei universale, cit de apararea si mentinerea echilibrului de putere.
A fost secolul impulsului nationalist si al unei revolutii europene, iar generatiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epoca a furtunii si rascularii. Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzator de stabil in planul afacerilor internationale. Comparativ nu atat cu haosul si dezastrele secolului XX, cit cu secolele ce l-au precedat. Şi asta pentru ca Vechiul Regim (XVII-XVIII) – epoca monarhiei de drept divin si a constructiei statului modern – n-a cunoscut nici pe departe o armonie si stabilitate divine. In fapt, actorii principali ai sistemului statal european au urcat si au coborat de pe scena relatiilor internationale cu rapiditate ametitoare. Dintre Puterile asezate indiscutabil in randul celor Mari la Congresul de pace din Westfalia in 1648, trei – Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) si Spania – au incetat a mai fi Mari Puteri, in timp ce una – Polonia – a incetat sa mai existe, inainte de sfarsitul secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia – imperiul nebuloasa – si Prusia, doua state aproape necunoscute o suta de ani mai inainte.
in ciuda caracterului sau revolutionar, ori poate tocmai de aceea, secolul XIX n-a cunoscut astfel de rasturnari de situatie si de sansa. Marile Puteri care au declansat Primul Razboi Mondial in 1914 au fost Marile Puteri ce organizasera Congresul de la Viena in 1814-15. Prusia isi schimbase numele in Germania, insa afara de asta, Metternich si Castlereagh, Talleyrand si tarul Alexandru I ar fi recunoscut fara greutate amprentele europene [Taylor, 1954]. E adevarat, cele “Cinci Mari Puteri” aveau sa devina sase in 1856 prin adaugarea Imperiului Otoman, sapte chiar in 1861 odata cu acceptarea Italiei; nu este insa mai putin adevarat ca il pro tempore padron del mondo, cancelarul von Bismarck, vorbea inca in 1882 de existenta a doar cinci Mari Puteri, Italia nefiind considerata esentiala nici macar pentru cele mai precare momente ale echilibrului european.
1.1 Congresul de la Viena si noul echilibru european
1.2 Crize si represiune. Repere ale evolutiei sistemului pana la 1848
1.3 Noile mecanisme de gestionare a relatiilor internationale. Sistemul concertelor – Sistemul Congreselor
Congresul de la Viena si sistemul concertului european 1814-1848
label
Cursuri
calendar_month
2010-05-17, 00:00
autorenew
2025-09-29, 16:58
history_edu
dinu