Ce este dizabilitatea? Unde putem sa o intalnim? Aceste intrebari par extrem de banale. Raspunsul bazat pe simtul comun sugereaza ca majoritatea oamenilor apreciaza ca dizabilitatea ar desemna situatiile in care mintea si corpul nu functioneaza corespunzator. De exemplu, o persoana care este paralizata prezinta dizabilitate. in reprezentarile obisnuite, dizabilitatea continua sa sa fie perceputa din perspectiva unor deficiente (lipsa vederii, paralizia) sau ca forma de asistenta (bastonul alb sau câinele pentru nevazatori, fotoliul rulant pentru cei cu dificultati de deplasare). Un astfel de „model” al dizabilitatii presupune ca aceasta ar fi un eveniment tragic care afecteaza o minoritate de persoane. O astfel de acceptiune are influenta asupra tratamentului medical, social si educational al persoanelor cu dizabilitati. in aceeasi masura, apar influente asupra structurii mediului (sisteme de transport, constructii si institutii, diferite forme de organizare).

Incercarile de explicare a dizabilitatii ca diferenta nu sunt noi; aceasta a constituit dintotdeauna o caracteristica marcanta a unor indivizi. Pe de alta parte, studiul sistematic al acestui fenomen este de data relativ recenta. Conceptele de baza ale acestei discipline au fost imprumutate din alte domenii ale stiintelor umane. in consecinta, discursul privnd dizabilitatea a fost dominat de asocierea cu limbajul medicinei, psihologiei si sociologiei.



Motive ale importantei definitiilor:

Exista cel putin patru motive care sugereaza importanta definitiilor dizabilitatii si handicapurilor:
intelegerea reactiilor sociale fata de dizabilitate si handicap, reactii care se contureaza nu numai la nivelul indivizilor si grupurilor, ci si la cel al politicilor sociale. Comportamentele umane se orienteaza in raport cu sensurile si semnificatiile atribuite faptelor, fenomenelor si proceselor naturale si sociale. Spre exemplu, conform unui „model individual”, dizabilitatea si handicapul au acceptiunea unor fenomene tragice personale, generate de circumstante individuale, sau, conform altui model, cel „social”, sunt privite ca fenomene generate in cea mai mare masura de mediul social. in primul caz, daca dizabilitatea este perceputa ca o tragedie, atunci persoanele afectate vor fi tratate ca victime, iar acest tratament nu va aparea doar in interactiunile de zi cu zi, ci se va manifesta si la nivelul politicilor sociale (unde se va incerca o compensare a „victimelor” pentru circumstantele tragice care le-au afectat). in schimb, modelul social pune accentul pe caracteristicile mediului care pot favoriza sau genera dizabilitatea. Politicile sociale bazate pe aceasta teorie au ca obiectiv principal inlaturea opresiunii prin intermediul interventiilor menite sa sa diminueze sau sa elimine constrângerile impuse de mediu, si nu atât compensarea celor afectati. in aceeasi ordine de idei, W. Wolfenberger a intreprins o analiza istorica a rolurilor sociale istorice atribuite persoanelor cu dizabilitati; dupa el, dizabilitatea este in primul rând un fenomen de devianta si in trecut, acestor persoane le-au fost atribuite roluri negative, devalorizate („organism subuman”, „animal”,