Notiunea de limbaj considerat ca ansamblu complex de procese se circumscrie - potrivit cercetatorilor - dimensiunii sale sociale, pe de o parte, (originea sa se gaseste in necesitatile vietii sociale, dezvoltandu-se ulterior in cadrul si prin intermediul societatii) si dimensiunii comunicative ca intentie fundamentala primara, pe de alta parte. Este interesant de constatat ca cele doua aspecte se intrepatrund, functia de comunicare a limbajului – ca functie fundamentala, originara dar in acelas timp propulsiva are ca scop intentionat cooperarea sociala, scop ce la randul sau are ca efect, comunicarea.
In demersul sau comunicativ diversificat si nuantat fiinta umana apeleaza la o multitudine de forme de limbaj, uneori redundante, dar necesare pentru transmiterea si receptarea corecta a bogatiei de informatie. Astfel:
a) Limbajul articulat (vorbirea) constituie primul mijloc – din punct de vedere al importantei dobandite – pentru intercomunicarea umana; acesta reprezinta modalitatea de exprimare cea mai simpla dar si evoluata, adecvata redarii nuantelor afective dar si a gandirii abstracte etc. prin care s-a realizat dezvoltarea gandirii rationale si s-au atins culmile superioare ale cunoasterii;
b) Limbajul vocal nearticulat ce include diverse modulatii sonore, ritm, intensitate etc., constituite in cadrul relatiilor sociale in scopul comunicarii (uneori in procesul muncii cu sensuri extrem de precise) cu o utilitate clara, deseori cu sensuri diferentiale, reprezinta o alta forma de limbaj. O mentiune speciala merita a se face referitor la "tacere" care, in mod paradoxal, reprezinta un bogat mijloc expresiv-comunicativ in cadrul unui dialog. Tacerea poate sugera bunaoara stari psihice imprecise, semnale timide sau dimpotriva dezaprobatoare, nemultumirea, ignoranta sau asteptarea ca invitatie la raspuns, la continuarea discutiei, la actiune.
