Comunicarea a fost perceputa ca element fundamental al existentei umane inca din antichitate. Insasi etimologia termenului sugereaza acest lucru; cuvantul ,,comunicare" provine din limba latina; communis insemna ,a pune de acord, ,a fi in legatura cu sau a fi in relatie, desi termenul circula in vocabularul anticilor cu sensul de ,,a transmite si celorlalti”, ,,a impartasi ceva celorlalti".
Desi termenul este de origine latina, primele preocupari, cu deosebire practice pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru acestia, arta cuvantului, maiestria de a-ti construi discursul si de a-l exprima in agora era o conditie indispensabila statutului de cetatean (trebuie insa sa avem in vedere faptul ca accesul la functiile publice ale cetatii era accesibil oricarui cetatean grec doar prin tragere la sorti. Mai mult, legile din Grecia Antica stipulau dreptul cetatenilor de a se reprezenta pe ei insisi in fata instantelor de judecata, textul lui Platon Apararea lui Socrate fiind un exemplu in acest sens).
Elemente concrete de teorie a comunicarii apar insa prima data in lucrarea lui Corax din Siracuza, ,,Arta retoricii", in secolul VI a. Hr. Platon si Aristotel vor continua aceste preocupari, institutionalizand comunicarea ca disciplina de studiu alaturi de filosofie sau matematica, in Lyceum si in Academia Greaca. Romanii vor prelua de la greci aceste preocupari, dezvoltandu-le si elaborand in jurul anului 100 a. Hr. primul model al sistemului de comunicare.
Evul Mediu, odata cu dezvoltarea bisericii si a cresterii rolului sau in viata oamenilor, odata cu dezvoltarea drumurilor comerciale si cu cristalizarea primelor formatiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicarii. Putem vorbi chiar de o institutionalizare a acestei activitati, in sensul ca in toate statele existau, pe langa liderul autohton, indivizi instruiti care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenta unui sistem comun de semne si simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderenta a limbii slave in zona rasariteana, ca limba de circulatie, ca sistem comun de semne si simboluri, si a limbii latine pentru zona apuseana.
