Originea Dreptului parlamentar se considera ca este „Manualul” lui T.Jeferson, elaborat de acesta ca presedinte al Senatului SUA, in care a reunit practicile consacrate in activitatea adunarii. Dupa unii autori (prof.I.Deleanu), originile Dreptului parlamentar se regasesc in regulile ce configurau activitatea diferitelor adunari reprezentative, incepand cu Senatul roman, continuand cu Parlamentul englez medieval, cu Dieta poloneza, cu Parlamentul francez inainte de Revolutia franceza etc.
In realitate, Dreptul parlamentar este consecinta formarii Parlamentelor in sensul modern al termenului, adica atunci cand acestea: au capatat un rol prioritar in cadrul regimului politic, in dauna monarhiei (ce s-a transformat in monarhie constitutionala) sau in cadrul regimului republican, devenind sediul suveranitatii (asa numita suveranitate parlamentara, dominanta in secolul XIX in numeroase tari); au impus raspunderea politica fata lor a Guvernului; Guvernul (cabinetul) a aparut ca o noua autoritate in cadrul puterii executive, separata de seful statului, iar raspunderea sa politica fata de Parlament, indiferent de faptul ca este numit exclusiv de Parlament sau doar de seful statului, pe baza unei prezumtii de incredere, a fost decisiva pentru formarea si caracterizarea regimului parlamentar; s-a constituit sistemul reprezentativ si, in cadrul acestuia, pluralismul politic, Parlamentul devenind locul de infruntare si agregare a intereselor si reprezentarilor ce isi disputa intaietatea in societate, prin intermediul opiniei publice si a celor care o formeaza in cadrul mass-media.
