Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduita, instituite sau sanctionate de statul roman si constituie un sistem extrem de vast si de complex, format dintr-o multitudine de ramuri si institutii juridice. Istoria dreptului roman incepe in secolul al VI-lea i. e. n. si se incheie in secolul al VI-lea e. n. Popoarele antice nu au realizat distinctia dintre drept, morala si religie.
Initial, nici romanii nu au facut aceasta distinctie, nu au delimitat la origine normele de drept fata de celelalte norme sociale. Dar, spre desosebire de celelalte popoare ale antichitatii, romanii au depasit aceasta confuzie. inca din epoca veche, mai exact din vremea Legii celor XII Table (451 i. e. n.), romanii desemnau normele de drept prin cuvintele ius, iuris, iar normele religioase prin cuvantul fas. Spre sfarsitul Republicii (27 i. e. n.), institutiile juridice si ideologia juridica au ocupat locul central in sistemul institutional si ideologic al romanilor. Ideologia juridica si-a pus amprenta asupra intregii spiritualitati romane, i-a imprimat caractere specifice, i-a conferit o puternica identitate proprie in sfera activitatii antice. Limbajul juridic roman, foarte bine delimitat de limbajul comun, era utilizat doar in scopul exprimarii valorilor juridice. Cu toate acestea, in unele definitii pe care romanii le-au dat stiintei dreptului sau dreptului, in epoca clasica si postclasica persista urme ale stravechii confuzii.
Astfel, in Institutele lui Justinian, Cartea I, titlul I, se formuleaza definitia jurisprudentei, adica a stiintei dreptului: “iurisprudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia” (stiinta dreptului sau jurisprudenta este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept). Deci, in prima parte a definitiei, dreptul este confundat cu religia, pe cand in a doua parte, dreptul este confundat cu morala.
