Istoria dreptului canonic reaminteste cum aproape intotdeauna a existat un anumit grad de interferenta al categoriilor si al procedurilor intre legislatiile bisericeasca si cele laice1. Aceasta interferenta a fost particular mai sensibila in ceea ce priveste influenta dreptului roman asupra dreptului canonic. Dreptul civil si cel canonic aveau deja un sprijin reciproc in apararea institutiilor familiei, a casatoriei, a persoanelor, precum si in protejarea
demnitatii persoanei umane.
De-a lungul timpului gandirea crestina a fost preocupata de raporturile sociale, de relatiile internationale, de viata econonmica. in aceste domenii, Biserica a intervenit mai mult in numele moralei crestine decat in numele dreptului. Existenta relatiilor intre Drept (in sensul sau laic, reprezentat de Stat) si religie (ca expresie a Cultului) este compusa din alternante3, de-a lungul timpului mai multe pozitii putand fi degajate: disolutia dreptului in religie, separarea radicala sau coexistarea mai mult sau mai putin prudenta. Au existat si exista fluxuri si refluxuri. in orice caz, nu se degaja o definitie veritabila a dreptului prin intermediul conceptului de religie sau chiar prin raport la o religie.
In societatea europeana moderna, liberala, un raport de ruptura lasa foarte neindemanatic urmele unei demarcatii laxe: Statul devine laic, laicul este norma de drept, regula afirmand principiul laicitatii da loc interpretarii juridice. Laicitate ? Acest cuvant plin de grele semnificatii ale disputei seculare dintre Stat
si Biserica a capatat de-a lungul curgerii timpului un sens pacificator. Astazi, a afirma principiul laicitatii nu inseamna a nega libertatea religioasa sau de constiinta. Mai mult, se recunoaste libertatea credintei, ca o masura de salvgardare a Statului cel putin prin distinctia, vitala pentru acesta, dintre spatiul religios si spatiul politic.
