Dreptul muncii reprezinta acea ramura autonoma a dreptului privat alcatuita din ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale individuale si colective de munca ce se stabilesc intre angajatori si salariati.
Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de:
a) domeniul distinct de reglementare (un grup de relatii sociale cu un obiect, continut si trasaturi proprii);
b) metoda particulara de reglementare a relatiilor care formeaza obiectul acestei ramuri.
Dreptul muncii este alcatuit, in principal, din norme juridice cu caracter imperativ; aceasta trasatura este de natura sa conduca la crearea unui regim juridic unitar si la asigurarea realizarii drepturilor pe care le atrage calitatea de salariat.
Din definitia dreptului muncii reiese ca obiectul acestuia il constituie raporturile de munca izvorate din contractele de munca (individuale si colective) si raporturile juridice conexe acestora. Prin urmare, ne preocupa in principal relatiile sociale generate de incheierea, nulitatea, executarea, modificarea, suspendarea si incetarea contractelor de munca.
Raportul juridic de munca poate fi individual (relatia prin care o persoana fizica se obliga, in exercitarea dreptului sau constitutional la munca, sa presteze o anumita munca in folosul si sub autoritatea unei alte parti care, la randul sau, se obliga sa remunereze munca si sa asigure conditii corespunzatoare desfasurarii normale a activitatii) sau colectiv (relatia sociala stabilita intre patroni sau organizatii patronale si salariati, reprezentati prin sindicat sau in alt mod prevazut de lege, ori organizatii sindicale, relatie prin care se stabilesc drepturi si obligatii ale partilor sau se incearca armonizarea intereselor lor).
