Munca reprezinta o activitate specific umana, prin care persoanele isi utilizeaza aptitudinile fizice si/sau intelectuale, in scopul producerii si obtinerii de valori necesare satisfacerii nevoilor materiale si spirituale .
Notiunea de munca comporta mai multe sensuri, fiecare dintre acestea determinand efecte diverse.
Astfel, munca poate avea o conotatie de activitate productiva, dar poate insemna si rezultatul acestei activitati, sau chiar locul unde se presteaza aceasta (locul de munca) .
Din punct de vedere socio-juridic nu putem considera munca drept o simpla marfa, in schimbul careia angajatul primeste o suma de bani. Implicatiile psiho-sociale ale celui care presteaza o munca sunt diverse si multiple, si vizeaza atat recompensa materiala (salariul), cat si realizarea unei impliniri profesionale, construirea unei cariere si chiar dobandirea unui respect de sine.
in acest sens, in doctrina s-a statuat ca „munca nu este pur si simlu o marfa, ci ea constituie rezultatul activitatii salariatului, al afirmarii sale fizice si materiale. Protectia persoanei sale depaseste campul contractual si, in baza legislatiei muncii, justifica existenta unei incadrari a contractului prin referire la ordinea publica” .
Conturarea dreptului muncii s-a realizat, de fapt, ca efect al necesitatii de a contrabalansa inegalitatea dintre partile raportului juridic de munca. Astfel, legislatia muncii s-a nascut ca deziderat al unui drept de protectie a salariatilor in fata tendintelor abuzive exercitate de catre patroni. in acest sens, in doctrina s-a statuat ca sarcina traditionala a dreptului muncii consta in a il proteja pe angajat de posibila afectare a personalitatii sale, de influentele nocive ale crizelor si inflatiei asupra nivelului de trai sau de eventuala periclitare a sanatatii, datorata conditiilor de munca, activitatilor vatamatoare, grele sau periculoase .
