Dupa planul Schuman din mai 1950 un an mai tarziu s-a incheiat tratatul de la Paris ce a stabilit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si care a introdus conceptul de piata comuna intr-un domeniu sectorial. Avand in principal motivatii politice mai degraba decat de ordin economic, intrucat compatibilitatea intereselor economice era discutabila si oarecum partiala, CECO era menita sa promoveze cooperarea si reconcilierea franco-germana si sa sustina integrarea pietelor in doua sectoare de o importanta vitala pentru economia si securitatea tarilor membre, unde trebuiau eliminate barierele comerciale si incurajate concurenta si competitivitatea.
Chestiunea pe care o pun in discutie specialisti reputati in domeniul integrarii economice (si europene) este daca piata comuna, reprezentand pietele nationale integrate intr-una regionala, este un obiectiv sau un instrument al integrarii economice. Parintii fondatori si politicienii implicati in crearea Comunitatilor Europene (CECO, CEE, EURATOM) erau animati de idei federaliste si au incercat sa creeze un cadru favorabil si solid
integrarii economice, fiind influentati de ideile functionalismului promovat de David Mitrany, care era vazuta ca suport al unei viitoare integrari politice.
In cei aproape 30 de ani de integrare economica si inainte de demararea programului pietei unice integrarea pietelor progresase apreciabil. In ce priveste accesul pe piata comuna fusesera armonizate si unificate procedurile de control si vamuire, dar mai erau taxe la frontiera, existau contingente nationale la produse sensibile si restrictii voluntare de export fata de terti, masurile echivalente restrictiilor cantitative nu erau armonizate fata terti, platile cadeau sub incidenta controalelor valutare nationale, exista un sistem unic de TVA (nivelurile fiind diferite), dar accizele nu erau armonizate, politica comuna a transporturilor era inca un deziderat si prea putin o realitate.
