In istoriografie se apreciaza, ca o fireasca teza predominanta, ca progresul societatii se realizeaza, cu precadere, prin performantele spiritului uman. Dar acestea sunt sustinute si de schimbarile care se produc in structura economico-sociala si politica. Ele au loc, de obicei, in perioade indelungate de timp, in mod lent, evolutiv. Interventiile constiente in acest proces organic sunt numite reforme.
Dar aceleasi schimbari se produc, uneori, in timp scurt si cu violenta, prin lupte pentru acapararea parghiilor puterii intre doua sau mai multe grupuri social-politice. Sunt convulsiile numite revolutii. in istoria Europei, intre mijlocul secolului al XVI-lea si primele doua decenii ale celui de al XX-lea, s-au declansat mai multe asemenea fenomene explozive, cu consecinte notabile nu doar in istoria spatiului circumscris, in care s-au produs, ci si in al intregului continent, chiar al intregii lumi.
Desi exista, in istoriografia speciala, si opinii contrare (vezi, de exemplu, Martyn Rady, De la REVOLTa la INDEPENDENta: taRILE DE JOS, 1550-1650, Ed. All, Bucuresti, 2001), in general, se apreciaza ca intaia veritabila revolutie politico-sociala din istoria europeana a fost aceea izbucnita in tarile de Jos, la 1566. Antecedentele si contextul istoric se cer a fi evocate (macar rezumativ, vezi mai jos), pentru a reda conjuctura explicativa, intotdeauna necesara.
