Daca spre sfarsitul secolului XIX, psihologia a inceput sa-si afirme treptat statutul sau de stiinta, delimitandu-si problemele si stabilindu-si metodele de cercetare, la sfarsitul secolului XX si apoi in decursul lui s-au elaborat si inchegat marile constructii teoretice, s-au rafinat metodele de investigatie. Asociationismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanista sunt marile curente care au jalonat intreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunand diverse modele explicative asupra vietii psihice.

Cei mai multi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvantului. Deoarece cuvantul psihologie este compus din doua particule psyche (psihic) si logos (stiinta) s-a afirmat ca psihologia este stiinta psihicului. Desi definitia este oarecum tautologica are mai ales o valoare operationala, orientand cercetatorii spre descifrarea si detalierea termenului de psihic.



Psihologia este o stiinta care se ocupa de studiul fenomenelor si capacitatilor psihice, urmarind descrierea si explicarea acestora in baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularitati sau modalitati determinative. (Paul Popescu-Neveanu, 1987)

Dupa opinia lui M.Zlate, definitia unei stiinte trebuie sa contina informatii fie si intr-o formulare generala despre obiect, metode, legi, finalitate. Luand in considerare aceste elemente, M.Zlate defineste psihologia ca fiind stiinta care studiaza psihicul (procese, insusiri, mecanisme psihice), utilizand un ansamblu de metode obiective, in vederea desprinderii legitatilor lui de functionare, cu scopul cunoasterii, optimizarii si ameliorarii existentei umane.