Pentru a explica geneza Pamantului, au fost elaborate mai multe teorii. Acestea se grupeaza in doua categorii: geneza “fierbinte” si geneza “rece”. Din prima categorie face parte teoria lui J. H. Jeans (1919), conform careia planetele s-au format dintr-o protuberanta solara, datorita atractiei altei stele care a trecut prin apropierea Soarelui.
In a doua categorie se remarca teoria Kant-Laplace. In “Istoria universala a naturii si teoria cerului” (1755) Kant presupune ca atat Soarele cat si planetele s-au format prin procese de concentrare a materiei dintr-un nor cosmic. Concentrarea a dus la formarea unor corpuri mai dense, care au primit si un camp gravitational. Atat masa acestor corpuri cat si campul lor gravitational au crescut prin captare de noi particule. Materia acestor corpuri a primit si o miscare de rotatie, care a dus la aplatizarea ansamblului. Laplace (1796) a dezvoltat ipoteza lui Kant, dandu-i si un fundament matematic.
Cercetatorii moderni au reactualizat si imbunatatit teoria Kant-Laplace. Pe masura ce materia se concentreaza in protosteaua in formare, in centrul ei apar procese termonucleare. Ca urmare a acestor procese, noua stea, antrenata in miscare de rotatie, expulzeaza in spatiul cosmic apropiat cantitati mari de materie solara, care va evolua in campul gravitational al stelei respective, devenind un material de aglomerare protoplanetara. Prin acumularea si diferentierea materiei proprii, protoplaneta devine o planeta, care la randul ei, prin acelasi mecanism, va expulza materialul necesar formarii satelitilor.
Forma Pamantului
- circumferinta ecuatoriala: 40.075 km;
- semiaxa mare: 6378 km;
- semiaxa mica: 6356 km.
Forma caracteristica Pamantului a fost denumita geoid. Forma geometrica cea mai apropiata de geoid este elipsoidul de rotatie.
