Conceptul de integrare europeana rupe coexistenta traditionala a statelor potrivit careia suveranitatea statelor este inviolabila si indivizibila si pierde din forsa in fata convingerii ca „imperfectiunile convietuirii umane si politice“, „insuficientele sistemului statului-natiune“ si „abuzurile de putere ale unor state asupra altora“ (hegemonia) atât de numeroase in istoria europeana ar putea fi depasite doar daca „suveranitatile nationale ar fuziona intr-o suveranitate comuna“ si daca aceasta „s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate supra- nationala“.
Rezultatul unei asemenea operatiuni ar fi existenta „unui stat european“ in care autoritatile comunitare ar fi cele care, respectând identitatea si particularitatile nationale ale popoarelor grupate in acesta, ar dirija destinul persoanelor si ar asigura viitorul acestora (federatie).
Uniunea Europeana este rezultatul unui asemenea concept de integrare, necesitând insa o „adaptare“ determinata de „inertia“ statelor membre in ceea ce priveste fetis-ul „suveranitatii nationale“. Mai precis, statele membre nu sunt dispuse sa renunte la structura lor de stat in favoarea unui stat federal european. A trebuit, de aceea, gasit (o data in plus) un compromis care, fara a urmari crearea unui stat federal european clasic, sa garanteze, in acelasi timp, realizarea a „ceva mai mult“ decât simpla cooperare intre statele membre.
Solutia a fost, la originile sale, geniala si, in acelasi timp, simpla: depasirea, pas cu pas, a contradictiei dintre mentinerea independentei statelor nationale si crearea statului federal european. Statelor-natiuni nu li s-a cerut renuntarea imediata la suveranitate, ci doar „renuntarea la dogma suveranitatii absolute“.
