Dintr-un punct de vedere, Renasterea reprezinta o tragere inapoi: omul este indemnat sa uite crestinismul, sub cuvint ca nu are nevoie de Dumnezeu, caci in mintea si in mina lui sta totul. Se uita ca mai mare decit Aristotel a fost Iisus si, plecindu-se de la ideea suficientei de sine, omul Renasterii devine, in ciuda aparentelor, suficient in sensul negativ al cuvintului.
Michelangelo nu face parte din categoria suficientilor; el are credinta si opera sa este mistica.
Momentul Copernic: din momentul in care Copernic pune Soarele in centrul Universului, omul ramine la margine. Cit timp Ptolemeu a crezut ca omul se afla in centrul sistemului solar, asa cum Dumnezeu este centrul Universului, aceasta idee, desi gresita, a fost foarte importanta pentru omenire, deoarece parea sa confirme statutul divin al fiintei omenesti, a sufletului omenesc. Prin aruncarea sa la marginea Universului, omul s-a departat de Centru.
Ca o concluzie, in Renastere spiritualitatea se indeparteaza de credinta omului ca fiinta spirituala si se concentreaza asupra fiintei lui biologice.
Filosofia, datorita omului Renasterii, capata o noua directie, "apare o ruptura epistemologica" (G. Bachelard). Omul se indeparteaza de biserica, de Spiritul Sfint si incepe sa se pretuiasca mai mult pe sine, ca animal rational. in epoca Renasterii, in filosofia franceza apare si infloreste rationalismul (prima lovitura data spiritualismului si crestinismului). in Anglia, filosofia apuca pe calea empirismului (cunoasterea pe cale senzoriala, ratiunea este considerata secundara in raport cu simturile).
