Stabilirea inceputurilor unei culturi implica intotdeauna o serie de dificultati cauzate atat de putinatatea izvoarelor, cat si de anumite controverse teoretice. Poporul roman, plamadit din romanizarea unor neamuri tracice, s-a format in primele veacuri ale erei crestine, pe ambele maluri ale Dunarii, intre Peninsula Balcanica si Carpatii nordici, intre Tisa si Nistru, in stransa legatura cu lumea apuseana. Procesul acesta, de lunga durata, ne-a gasit la raspantia a doua lumi, intre Occidentul latin si Orientul bizantin.
Semne ale existentei noastre pe aceste meleaguri s-au pastrat din vremuri stravechi. Stim, astfel, despre daci ca foloseau alfabetul grecesc si pe cel latin, iar dupa valurile de migratori, ca s-a trecut la folosirea alfabetului chirilic, adus, se pare, de fratii Chiril si Metodiu, din sudul Dunarii. Acest alfabet, in stransa legatura cu ortodoxismul si cu bizantinismul, isi va perpetua existenta pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea si va fi inlocuit cu cel latin abia dupa 1860, prin contributia lui Titu Maiorescu.
Dupa cucerirea romana (105-106 d. Hr.), inscriptiile latinesti se inmultesc, dovada ca bastinasii au preluat ca forma de comunicare limba invingatorilor. Migratiile succesive au dus la izolarea romanilor de lumea latina, dar nu au putut altera structura etnica a poporului nascut din contopirea dacilor cu romanii. In secolele tulburi care au urmat retragerii aureliene, cultura scrisa scade in intensitate. Asezarea slavilor la sudul Dunarii i-a despartit pe romani in doua mari grupuri: dacoromanii si macedoromanii, pe care ulterior conditii nefavorabile i-au facut sa-si piarda identitatea si sa fie contopiti in structura altor popoare.
