Complexitatea ,dinamica si multidisciplinaritatea conceptului implica abordari si definitii multiple ale invatarii in literatura psihopedagogica moderna. “invatarea a fost si este studiata in maniera mono – si interdisciplinara de mai multe stiinte socio-umane si exacte: pedagogia, psihologia, sociologia, biologia, antropologia, fiziologia, neurologia, genetica, matematica, informatica, logica, cibernetica, etc.”(M. Bocos, 2002,pag. 56).in acceptiunea ei cea mai larga, invatarea reprezinta insusirea rationala a unor noi cunostinte sau forme de comportament, altele decat cele innascute sau dobandite pe baza maturizarii, ca urmare a repetarii situatiilor sau a exersarii.”in sens comun, termenul invatare acopera, in mare parte, procesul de achizitie mnezica, de memorare; asimilare de informatii- cunostinte, precum si dobandirea unor deprinderi elementare”(V. Chis,2005, pag.69).
Invatarea, acumularea de experienta (noua) sociala si individuala, formarea de structuri psihice,”reprezinta una dintre formele fundamentale de activitate umana care, alaturi de modificarile adaptative, asigura supravietuirea sistemelor vii”( U. Schiopu si E. Verza, 1997)
M. Epuran (1976), considera ca invatarea este un fenomen psiho-comportamental, de ameliorare a adaptarii individului la situatiile vietii. M. Ionescu (2007) este de parere ca invatarea in sens larg reprezinta o achizitie( intentionata sau spontana) care conduce la dobandire de experienta si la modificarea comportamentului individual.
Se poate spune ca toate structurile de care dispune un sistem viu la un moment dat (cunostinte, instrumente de operare, algoritmi etc.) si care nu sunt innascute reprezinta rezultatul invatarii. inca de la nastere, fiinta umana este capabila sa invete.
