Imaginea de sine
Daca sub aspect structural si genetic, problematica Eului este tratata pe larg in psihanaliza, psihologie genetica, psihologie clinica si in personologie, fenomenologia Eului tine preponderent de domeniul psihologiei sociale. Miezul imaginii de sine consta in nume, imagini si senzatii corporale (schema corporala), atributele de sex, varsta, profesie (in cazul barbatilor), apartenenta la o familie (in cazul femeilor), la care se adauga o serie de subidentitati, legate de anume activitati sau grupuri de referinta, in care persoana joaca anumite roluri. Pentru Reber, imaginea de sine are mai degraba o conotatie de idealizare (ceea ce persoana isi imagineaza ca este), el atasand termenului de concept de sine semnificatia pe care alti autori o atribuie imaginii de sine.
Originile imaginii de sine, in conceptia lui Argyle, ar putea fi cautate in trei directii:
- Reactia celorlalti - incepand din copilarie, copilul adopta perceptiile, atitudinile si reactiile celorlalti fata de el (autorul considera introiectia psihanalitica ca pe o forma de invatare sociala) prin intermediul asa-numitelor "euri-oglinda" care devin ulterior parti ale identitatii de sine; intregul pattern al reactiei celorlalti este important, atat cele spuse, cat si cele nespuse, chiar daca exista diferente in "afisarea" expresiva a reactiei (feedback-ul social fata de adult este mai cenzurat decat fata de copil, mai ales sub aspectul reactiilor verbale sau negative)
