Originea lingvistica a termenului “turism” este strans legata de semnificatia cuvintelor latine “tornare” (a se intoarce) si “tornus” (miscare circulara) si desemneaza o calatorie (deplasare circulara) cu intoarcerea in punctul de plecare.
Aceeasi semnificatie -de revenire in punctul initial din care s-a pornit, cu alte cuvinte de circuit- se regaseste in limbile moderne europene: “tourisme” la francezi, “tourismus” la nemti, “tourism” la englezi, “tourismo” la italieni, “turizm” la rusi si “turism” la romani.
Pentru prima oara, termenul de turist a fost folosit in anul 1800, de catre Samuel Pegge, intr-o lucrare intitulata “Anecdote ale limbii engleze”, prin formularea “A traveller is now -a- days called Tour-ist”, respectiv un calator astazi este numit turist .
De-a lungul timpului, incercarile de a descrie si defini in mod corespunzator termeni de tipul “turist” sau “turism” au fost numeroase, dar abia in ultimile decenii ale secolului nostru s-a inregistrat un progres real in ceea ce priveste standardizarea terminologiei turistice.
In anul 1963, Conferinta Natiunilor Unite privind Turismul si Calatoriile Internationale tinuta la Roma, a adoptat o definitie a turismului bazata pe doua elemente principale: motivul si durata voiajelor. Definirea motivului permite standardizarea calatorilor dintr-o localitate sau tara in doua categorii: cei care intra si cei care nu intra in categoria turistilor, iar criteriul duratei sejurului permite identificarea altor doua categorii de vizitatori: excursionistii (vizitatori de o zi) si turistii (care raman intr-un loc cel putin o noapte).
