Datele (care se refera la diferite domenii ale cunoasterii) odata aranjate intr-o repartitie de frecvente, scot in evidenta trasaturile commune ale tuturor curbelor de repartitie si care se supun unor legi generale. Acest lucru ne permite ca experienta castigata intr-un anumit domeniu al cunoasterii sa poata fi extinsa si in alt domeniu.
La toate curbele insa trebuie sa observam variabilitatea marimilor care se obtin ca rezultat al unor masuratori. Cu toate ca exista variabilitate, se observa o tendinta a datelor de a se grupa in centrul curbei (tendinta centrala). Daca se masoara marimea abaterii de la punctul de concentrare maxima a frecventelor, se constata ca sunt mai frecvente abaterile mici decat cele mari, ca abaterile in ambele parti fata de punctul de concentrare maxima se echilibreaza aproape complet si ca abaterile foarte mari sunt foarte rare. Deoarece frecventa variaza, vom alege acea marime care se intalneste cel mai des. Ea va fi masura tendintei centrale a repartitiei. Aceasta marime, ca si altele asemanatoare se numesc indicatori (sau parametrii) de pozitie, deoarece arata pozitia elementelor principale ale repartitiei pe axa absciselor.
Caracterul reprezentativ al oricarui indicator de pozitie depinde de cat de strins i se alatura celelalte valori, sau cu alte cuvinte, de gradul de concentrare a datelor in jurul tendintei centrale.
