Ca si reportajul, pamfletul se situeaza la granita dintre literatura si jurnalism. Etimologia termenului este incerta, ea constituind inca un motiv de disputa intre lingvisti. Unii dintre acestia indica drept etimon compusul englez palme-feuillet "foita care se tine in mana". Altii au identificat cuvantul intr-o comedie olandeza in versuri, Pamphilus seu de Amore, scrisa in limba latina de un oarecare Dirk van Asenede in secolul al XII-lea. in sfarsit, nu au lipsit nici cei care coboara originea cuvantului pana in Antichitatea greaca, unde s-ar fi format prin combinarea pseudosufixului pan "tot" cu verbul phlego "a arde". Oficial, termenul s-a impus in anul 1824, prin opera lui Paul-Louis Courier, Pamphlet des pamphlets, desi istoria genului poate fi urmarita de-a lungul secolelor, pana in prezent.
Si in privinta definitiei nu exista o concordanta de opinii. Astfel, comentatorii francezi il includ in literatura combatanta, precizand ca este vorba de un text scurt si virulent, care pune in cauza ordinea stabilita. Astazi, el este serios concurat de polemica si de satira. Spre deosebire de cea dintai, care este angajata intr-o dezbatere si presupune un discurs lacunar, pamfletul este direct si exclude orice dezbatere. Daca satira implica o retorica a dispretului si are ca finalitate provocarea rasului, pamfletul presupune un ton grav, nu recurge la dovezi concrete si afirma ceea ce trebuie combatut. Expresia pamfletara este violenta, tonul virulent, forma scurta si avantata. Caracterul sau exploziv este determinat de convingerea autorului ca detine singur intregul adevar, ceea ce il dispenseaza de furnizarea unor argumente in sprijinul atitudinii lui. El se multumeste sa se foloseasca de un discurs maximalist, patetic si hiperbolizat. Scopul pamfletului este acela de a-l determina pe cititor sa actioneze sau sa ia o atitudine conforma cu pozitia autorului.
