Macroeconomia, ca ramura a stiintei economice, s-a cristalizat dupa Marea Criza de la sfârsitul deceniului trei si inceputul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci problema majora a economistilor a fost de ce apar crizele (si în special cele de supraproductie, pe care stiinta economica nu le prevazuse, dupa formularea legii debuseelor de catre lui J. B. Say) si cum pot fi ele preintampinate. Analiza macroeconomica s-a concentrat asupra economiei nationale, a elementelor de structura ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Teoria comportamentului agentului economic individual si Legea lui Say nu mai puteau explica de ce economia evolueaza altfel decat cum se asteptau economistii.
Daca stiinta economica dateaza înca de la 1776, anul publicarii Avutiei Natiunilor a lui Adam Smith, nasterea macroeconomiei, ca ramura a economiei poate fi datata în 1936, anul aparitiei Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii si a banilor a lui J.M. Keynes. In aceasta perioada au fost reconsiderata politica economica.
De asemenea, au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, oferta. Au fost revizuite de asemenea, explicatiile celor mai multe dintre fenomenele economice.
Macroeconomia, desi s-a departat, nu si-a pierdut total fundamentul microeconomic. Se considera ca la nivelul economiei nationale deciziile agentilor economici individuali se supun legii numerelor mari. Fenomenele si procesele economice sunt considerate a fi suma vectoriala a deciziilor milioanelor de agenti economici (întreprinderi, menaje, administratii, institutii financiare etc.) care trebuie sa ierarhizeze si sa aleaga din multitudinea de variante pe care le au la dispozitie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziile unor agenti economici pot influenta în mare masura deciziile altor agenti economici, pot orienta activitatea economica dintr-o tara sau regiune.
