Universitatile si prin extensie orice unitate de invatamant sunt uriase centre cognitive. Ele produc, organizeaza, transmit, stocheaza cunostinte. Profesorii sintetizeaza diverse surse de informatie (programe, manuale, cunostinte de specialitate, experienta personala, etc.), le predau apoi - dupa diverse metode - elevilor, care memoreaza, transfera si aplica aceste cunostinte. Ambii actori ai acestui proces, profesorul si elevul, dezvolta reflectii propri asupra acestor cunostinte: “ ce trebuie predat / retinut?”, “ ce inseamna sa stii materia?”, adica metacognitii ad-hoc, situationale, adesea nesistematice si cu validitate indoielnica, dar suficiente pentru desfasurarea procesului de invatamant.
Orice proces de invatamant este asadar expresia unor teorii, mai mult sau mai putin explicite sau constiente, pe care actorii implicati le poseda despre activitatea de invatare. Astfel, daca activitatea de invatare este vazuta in maniera behaviorista, adica se considera ca invatarea se realizeaza prin repetare si intarire a rezultatelor asteptate, procesul devine unul de transmitere–memorare de cunostinte, in care profesorul este cel care preda, prezinta, transmite cunostinte si creeaza conditiile pentru intarirea rezultatele asteptate, iar elevul le repeta pana la memorare; in timp ce, daca invatarea este vazuta din perspectiva cognitivista, respectiv ca o activitate de procesare a informatiei, transformare si construire a sensului propriu al cunostintelor predate, actorii devin parteneri in invatare, profesorul avand un rol facilitator, iar procesul va fi unul de colaborare. Prin urmare, conceptia despre invatare contine implicita si o conceptie despre modul in care trebuie sa se realizeze predarea, iar in functie de aceasta se aleg ulterior metodele utilizate atat in predare cat si in evaluare. Repetate de la o generatie la alta, “canonizate” in manuale si metodici, aceste teorii ghideaza intreaga practica de predare-invatare, chiar si atunci cand segmente importante ale lor s-au dovedit invalide. De altfel orice teorie care subintinde o practica, indiferent de ce fel, este, in ciuda bunelor intentii ale celor implicati, extrem de rezistenta la schimbare; inertia este uriasa.
Daca dorim sa reformam desfasurarea efectiva a procesului de invatamant, practica de predare-invatare, atunci trebuie sa incepem cu o reforma la nivelul teoriilor subiacente din mintile actorilor. Cu aceleasi teorii implicite despre predare, invatare si evaluare nu ne putem astepta la o schimbare efectiva a procesului de invatamant sau, daca ea se va impune prin parghii administrative, va atinge doar nivelele superficiale ale acestuia. Or, tocmai in acest punct devine extrem de relevant recursul la stiintele cognitive.
