CURS RELATII INTERNATIONALE: ISTORIE UNIVERSALA

label Cursuri autorenew 2025-09-29, 16:55 history_edu Anonim
Istorie Universala (secolele XIV-XVII)- suport de curs -Structuri politice la sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurieDesi relatii de tip politic exista in cadrul tuturor tipurilor de organizatii umane, prin consens se considera ca sfera politicului se manifesta prin excelenta la nivelul structurilor statale.Definirea statului a ridicat deseori dificultati atat la nivelul vietii cotidiene, cat si la cel al stiintelor socio-umane. Definitiile oferite de unele dictionare sunt fie partiale, fie excesiv de prudente. in cadrul politologiei exista tendinta de a defini statul printr-o raportare exclusiva la formele moderne de stat, ceea ce face ca multe alte forme sa fie considerate pre-statale, sau chiar non-statale. in ceea ce ne priveste vom manifesta reticenta fata de aceste forme de a absolutiza experiente istorice relativ recente, si vom propune o definitie mai larga, capabila sa includa si statele din perioadele pre-moderne. in acceptiunea noastra, statul este un ansamblu de institutii care exercita oficial puterea pe un anumit teritoriu si asupra unei anumite populatii. In lumea medievala au coexistat o mare diversitate de structuri politice de tip statal sau semi-statal. O prima clasificare, pornita de la distinctiile constitutionale moderne, distinge intre monarhii si republici. in mod evident, in lumea medievala au prevalat statele de tip monarhic, in timp ce statele de tip republican au reprezentat mai degraba exceptii; de altfel, chiar si unele dintre orasele-state de tip republican au avut in frunte demnitari purtand titluri extrase din terminologia politica a monarhiilor, cum ar fi Venetia, condusa de un doge (termen derivat de la duce). Pornind de la experienta (vest-)europeana, de obicei se considera ca in evul mediu timpuriu au prevalat tendinte de faramitare politica, care au culminat prin destramarea statului carolingian in secolele IX-X si prin slabirea grava a puterii regale intr-un mare numar de state, dupa care, la date diferite, in multe dintre aceste state a avut loc un proces de centralizare politica, proces care a avut doua componente majore: unificarea teritoriala si constructia unor institutii care au asigurat exercitarea durabila a puterii centrale. De multe ori, procesul de centralizare politica a necesitat asigurarea de catre monarhie a colabrarii diverselor stari sociale privilegiate, colaborare statuata prin convocarea unor adunari de stari. in unele state, aceste adunari de stari s-au institutionalizat, ceea ce a determinat pe istorici sa vorbeasca de veritabile "monarhii ale starilor". in alte cazuri, monarhii au izbutit sa evite limitarea puterii lor de catre adunarile de stari, si concentrarea intregii puteri politice la nivelul regalitatii a determinat pe istorici sa vorbeasca despre monarhii absolute (sau absolutiste). Se pot aduce numeroase critici fiecaruia dintre aceste concepte, precum si intregii scheme de succesiune a tipurilor de state. Cea mai serioasa critica este aceea a absolutizarii unui numar mic de experiente istorice, covarsitor vest-europene, si neluarea in considerare a diversitatii situatiilor istorice concrete din perioadele medievala si moderna.In ceea ce ne priveste, vom prefera sa evidentiem existenta urmatoarelor tipuri principale de entitati politice: -sefiile traditionale de tip tribal-monarhiile teritoriale-republicile urbane Desigur, aceasta tipologie nu acopera absolut toate tipurile de state. La sfarsitul evului mediu si in epoca moderna timpurie au existat si state care nu se incadreaza perfect in nici unul dintre aceste tipuri. Astfel, statul papal continea o serie de elemente de natura monarhica, inclusiv principiul infailibilitatii papei ca sursa a absolutismului papal, dar functiona pe principii antidinastice (papii erau alesi si obligati la celibat, ceea ce bloca transmiterea puterii catre eventualii descendenti). Totodata, Provinciile Unite s-au organizat in 1579-1581 ca o federatie teritoriala a 7 provincii, depasind astfel cadrele urbane si substituind regelui Spaniei pe un stadhouder (termen provenind din germanul Statthalter, adica "regent"), ale carui puteri au fost insa drastic limitate, astfel incat per total structura politica era mai apropiata de o republica decat de o monarhie. Dincolo de aceste cazuri particulare, tipologia propusa de noi mai sus acopera totusi cea mai mare parte a entitatilor statale existente in perioada studiata de noi. 1. Sefiile traditionale de tip tribal erau inca larg raspandite. Instabilitatea lor structurala, ca si absenta multor institutii considerate a fi esentiale pentru orice stat, face ca multi istorici si politologi sa le considere mai degraba "formatiuni pre-statale". Aceasta nu inseamna insa ca ele pot fi excluse dintr-o inventariere a structurilor politice de la sfarsitul evului mediu si de la inceputurile epocii moderne. Asemenea sefii precumpaneau in largi parti ale Asiei centrale, nordice si sud-estice, in Africa Neagra (sud-sahariana), in cea mai mare parte a Americii, in Australia si in Oceania; mai mult, asemenea sefii nu lipseau cu totul nici din Europa nordica, rasariteana si sud-estica, desi aici ele fusesera aproape cu totul eliminate, subordonate sau marginalizate de catre diversele monarhii teritoriale. Aceste sefii se bazau pe puterea militara si/sau pe carisma pe care o dobandea un lider al unei comunitati tribale. De multe ori, un asemenea lider reusea sa subordoneze mai multe comunitati, alcatuind efemere "uniuni de triburi", care in scrieri ale contemporanilor si eventual in scrieri ale istoricilor de mai tarziu sunt numite "monarhii" sau "imperii". Marea problema pentru acesti lideri era asigurarea continuitatii puterii lor. Acest obiectiv era deseori intr-o relatie complexa si contradictorie cu extinderea puterii lor asupra altor comunitati. Astfel, convertirea unei "sefii" intr-o putere monarhica era mai usoara la nivelul unor comunitati restranse, care se identificau mai usor cu liderul lor, decat in cadrul unor "uniuni de triburi" unde animozitatile acumulate in timp intre triburi puteau rabufni compromitand orice constructie politica; pe de alta parte insa, ramanerea la un cadru tribal restrans putea mari vulnerabilitatea fata de eventuali cuceritori din afara.Solutiile gasite de unii lideri de acest fel pentru consolidarea ctitoriilor lor politice au fost diverse. Unul dintre cele mai interesante tipuri au fost imperiile sahariene: Ghana (secolele VIII-XI), Mali (secolele XIII-XIV) si Songhai (secolele XV-XVI). Desi existenta unui "regat" Ghana pare sa fie atestata inca din secolul IV, constituirea sa ca "imperiu" a avut loc dupa instalarea arabilor in Africa de Nord, si dupa ce negustorii arabi au descoperit faptul ca la sud de Sahara apuseana puteau fi gasite aur, sclavi si fildes. Traversarea Saharei necesita insa un efort considerabil, iar la sud de Sahara siguranta negustorilor depindea de bunavointa localnicilor. Sefii din Ghana, si mai tarziu cei din Mali si Songhai, au realizat avantajele cooperarii cu negustorii arabi. Ei au garantat securitatea drumurilor trans-sahariene si a negustorilor, cu conditia ca acestia sa vina sa efectueze tranzactiile numai la curtea lor. Pentru asigurarea monopolului tranzactiilor, ei au ordonat triburilor supuse sa le predea toate pepitele de aur, acordand in schimb inlesniri la nivelul tributurilor in bunuri de folosinta directa, cum ar fi fost cerealele si animalele. Pe de alta parte, ei au schimbat aurul pe arme, "bunuri de prestigiu" (in principal textile si podoabe) si sare. "Bunurile de prestigiu" le-au ingaduit sa cumpere loialitati, ceea ce, impreuna cu armele performante aduse de arabi, le-a conferit o neta superioritate militara asupra rivalilor sud-saharieni. Victoriile militare au condus la constituirea unor veritabile "imperii", si totodata la aparitia unui disponibil de prizonieri, care, in loc sa fie ucisi sau sa ramana un posibil factor perturbator la sud de Sahara, au fost "exportati" in lumea arabo-islamica. Desigur, in momentul constituirii "imperiilor", Ghana, Mali sau Songhai au incetat sa mai fie simple sefii traditionale de tip tribal. Pe de alta parte, ele au format state de un tip special, diferit de monarhiile teritoriale clasice, bazate esentialmente pe exploatarea producatorilor agricoli. Daniel Chirot a rezumat in felul urmator functionarea acestor sisteme politico-economice "comunitar-comerciale": "(1) Exista un stat care impune un tribut populatiei rurale.(2) Acest tribut este, totusi, de valoare redusa, iar statul "pluteste" deasupra populatiei rurale, interferand foarte putin cu viata comunitatii satesti.(3) Principala sursa de venituri pentru stat este reprezentata de taxele asupra comertului. Acest comert se bazeaza in principal pe articole de lux ce se afla in tranzit prin teritoriul controlat de stat sau pe marfuri relativ rare si scumpe, cele din urma produse extractive ce provin din chiar teritoriul statului. in acest ultim caz, activitatile extractive necesita un volum de munca relativ redus din partea populatiei locale [...](4) Satele continua sa isi desfasoare existenta in conditii care aproximeaza "comunismul primitiv". Ele se bazeaza pe proprietatea comuna, sau de tip tribal, comunitatea sateasca fiind relativ autarhica si inchisa fata de lumea exterioara.(5) Diferentierea sociala este pronuntata la nivelele superioare ale aparatului de stat, care detine monopolul asupra colectarii tributului si asupra impozitarii comertului. Elita conducatoare, seful statului si curtea sa de nobili sunt astfel, in primul rand, colectori de tributuri si taxe, mai putin latifundiari sau mari proprietari de sclavi. [...] in mod firesc, elita este redutabila din punct de vedere militar, pentru a-si putea asigura monopolul asupra comertului si tributului - insasi existenta sa depinzand de aceasta.(6) in comunitatile satesti, pe de alta parte, societatea este relativ nediferentiata si straina de viata politica, de asemenea ne-implicata direct in viata economica a statului.(7) Aceasta situatie nu trebuie confundata cu cea a "statului hidraulic" descris de Wittfogel, in care statul controleaza populatia rurala in mod efectiv si contribuie in mod decisiv la organizarea economiei agrare. Si nu trebuie confundata nici cu cea a economiei sclavagiste, in care elita trebuie sa reduca la sclavie o parte considerabila a populatiei pentru a produce un surplus economic substantial. in fine, nu trebuie confundata nici cu feudalismul, in care statul este descentralizat si nobilimea stapaneste in mod direct satele si populatia rurala. Statul comercial pur este in acelasi timp mai centralizat si mai superficial decat statul feudal" .Daniel Chirot include printre statele de acest tip nu numai imperiile sahariane, ci si Cartagina, Palmyra, Khaganatul Khazar din Europa rasariteana din secolele VII-X, Rusia Kieveana (pana in secolul al XI-lea), Laosul din secolele XIV-XVIII, civilizatia Maya, precum si tara Romaneasca si Moldova in prima faza a existentei lor (pana in secolul al XVI-lea) .Evident, functionarea statelor "comunitar-comerciale" depindea de comertul la mare distanta. Pentru facilitarea acestui comert, suveranii cautau sa atraga negustorii straini, si sa asigure coexistenta fara frictiuni majore a unor populatii de religii si stiluri de viata diferite. Cand insa dintr-un motiv sau altul comertul la mare distanta nu mai functiona, sau aducea mai putine venituri, singura sansa de supravietuire a acestor state era trecerea la o exploatare mai intensiva a producatorilor agricoli aflati pe teritoriul lor. Uneori aceasta tranzitie spre monarhiile teritoriale clasice reusea, alteori ea esua, si in acest caz "imperiile" se destramau relativ rapid.2. Monarhiile teritoriale au fost forma cea mai frecventa de organizare politica in evul mediu ca si in epoca moderna timpurie. De regula, ele luasera nastere prin impunerea stapanirii unui grup cu un potential militar ridicat asupra unui teritoriu relativ intins si asupra unei populatii cuprinzand un numar relativ mare de producatori, majoritatea agricultori. Monarhul care le conducea putea purta titluri extrem de diverse: imparat, sah, calif, sultan, rege, tar, cneaz, domn, principe etc. La fel, formele de structurare a societatii puteau fi si ele extrem de diverse. Dincolo insa de aceasta diversitate, aceste monarhii aveau in comun faptul ca in cadrul lor societatea era divizata in: - monarh, care de cele mai multe ori clama ca puterea sa este de origine divina si ca dreptul de a domni se cuvine numai membrilor familiei sale (dinastiei)- una sau mai multe categorii cu statut social privilegiat, care aveau atributii speciale in functionarea aparatului de stat si beneficiau (prin intermediul statului, sau numai cu garantia acestuia) de o parte din roadele muncii altor persoane- majoritatea populatiei, formand categoria supusilor, care puteau avea statute sociale diverse, dar care aveau in comun faptul ca trebuiau sa cedeze o parte din roadele muncii lor fie direct categoriilor privilegiate, fie statuluiUnele dintre aceste monarhii teritoriale erau foarte intinse si isi afirmau vocatia universala, adica idealul de a cuprinde in cadrul lor intreaga lume, sau macar intreaga lume apartinand unei anumite arii de civilizatie. in evul mediu si in epoca moderna timpurie, asemenea monarhii cu vocatie universala au fost Imperiul Chinez, statele care se revendicau de la traditia imperiala romana (Bizantul, Imperiul Carolingian, Imperiul Romano-German), Califatul Arab, Imperiul Mongol, Imperiul Otoman, statul Inca, sau chiar monarhia alcatuita de Carol Quintul in secolul al XVI-lea. Un caz particular de putere cu vocatie universala a fost reprezentat de catre papalitate. Enumerarea de mai sus nu este exhaustiva, un plus de eruditie putand completa lista exemplelor. Pe de alta parte, vocatia stapanirii universale era de cele mai multe ori mai degraba teoretica decat un program concret de cucerire integrala a lumii. Desigur, inainte de expeditia de cucerire a lui Batu in Europa rasariteana si centrala (1236-1242), unul dintre conducatorii mongoli putea spune ca expeditia va merge pana "unde ajunge copita calului", dar practic si cei mai aprigi cuceritori trebuiau sa recunoasca existenta altor state, si foloseau pentru aceasta diverse formule simbolice (instituirea unei familii simbolice de regi, vasalizarea suveranilor a caror cooperare era preferabila unei confruntari etc.) pentru a concilia ideologiile stapanirii universale cu exigentele realismului politic. Pe langa monarhiile cu vocatie universala, in evul mediu si in epoca moderna timpurie au existat si un numar foarte mare de monarhii cu vocatie limitata, ai caror conducatori au avut o viziune mai modesta asupra rolului lor, si au preferat sa-si limiteze pretentiile la stapanirea unui numar finit de teritorii. Desigur, aceasta formula ingaduia mai multa flexibilitate in stabilirea relatiilor dintre state, dar nu trebuie sa ne imaginam ca monarhiile cu vocatie limitata se abtineau de la a duce o politica de cuceriri atunci cand prilejul parea favorabil. Dintre monarhiile cu vocatie limitata am aminti aici regatul Frantei, Anglia, Polonia, Cehia, Ungaria, tara Romaneasca, Moldova, Suedia, Danemarca, Scotia, Portugalia, ca si multe state extra-europene.3. Republicile urbane erau o forma relativ putin raspandita de organizare politica in evul mediu si in epoca moderna timpurie. Aceste republici urbane nu prezinta continuitate fata de orasele-stat antice, ci sunt creatii politice specifice lumii medievale. De regula, ele au luat nastere acolo unde succesul miscarii comunale a ingaduit oraselor sa dobandeasca o autoguvernare deplina, si unde slabirea autoritatii statale a facut ca autoritatea monarhiilor teritoriale sa cada in desuetudine. Exemplul clasic este Venetia, situata multa vreme sub dependenta bizantina, dar care a reusit in secolele XI-XII sa devina independenta fata de Bizant, evitand totodata dependenta fata de imparatii romano-germani sau fata de papalitate. Alte orase-state au aparut in aceeasi vreme in Italia, Germania si tarile de Jos, dar cele mai multe au continuat sa recunoasca o suzeranitate nominala fie imparatilor romano-germani, fie altor principi teritoriali.Din punctul de vedere al organizarii institutionale interne, republicile urbane, la fel ca si orasele cu diverse grade de autonomie, dar lipsite de independenta deplina, erau conduse de anumiti magistrati alesi, purtand diverse titluri cu rezonanta nobiliara sau antica (doge, consul, podesta etc.), precum si de unul sau mai multe consilii. Din punctul de vedere al grupurilor sociale care controlau din punct de vedere politic orasele, regimurile politice urbane sunt indeobste clasificate in: - regimuri patriciene (sau patrician-nobiliare)- regimuri corporative- regimuri ale senioriei personaleDesi sistemele politice ale republicilor urbane erau adaptate dimensiunilor unor orase-stat, circumstantele istorice au facut ca unele dintre republicile urbane sa-si extinda teritoriul, mai intai asupra zonei rurale imediat inconjuratoare (asa-numitul contado), apoi asupra altor orase si uneori chiar asupra unor provincii intregi, mai apropiate sau mai indepartate. De exemplu, Venetia a cucerit in secolele XII-XV un important imperiu colonial pe tarmurile Marii Adriatice si in bazinul oriental al Mediteranei, precum si in nord-estul Italiei (asa-numita Terra Ferma). Si alte republici urbane, cum ar fi Florenta sau Genova, si-au constituit si ele stapaniri teritoriale semnificative, desi nu la fel de intinse ca ale Venetiei. in asemenea cazuri, republicile urbane au instituit forme destul de complicate de asociere si/sau dominare a teritoriilor si oraselor subordonate.Spre sfarsitul evului mediu, multe dintre orasele-stat s-au dovedit vulnerabile fata de atacurile monarhiilor teritoriale. De altfel, dezvoltarea artileriei de asediu in a doua jumatate a secolului al XV-lea a sporit vulnerabilitatea zidurilor care anterior protejasera eficient multe orase. De aceea, in secolele XV-XVI asistam la subordonarea multor orase fata de monarhii, precum si la transformarea unora dintre republicile urbane in principate teritoriale (exemplul cel mai bun este Florenta, devenita ducat in 1532 dupa capitularea in 1530 in fata unei armate spaniole, apoi mare ducat al Toscanei in 1569). Chiar si Venetia, care a reusit sa-si pastreze independenta pana in 1797, a pierdut o mare parte din imperiul sau colonial in confruntarile cu Imperiul Otoman, si a trebuit sa duca o politica de evitare a unor conflicte majore in Italia. Un caz particular a fost reprezentat de Provinciile Unite. Acestea au fost constituite in contextul revoltei antispaniole a tarilor de Jos, atunci cand mai multe provincii si orase au refuzat intelegerea cu regele Filip al II-lea si au format Uniunea de la Utrecht (23 ianuarie 1579), iar in 1581 l-au declarat pe regele Spaniei oficial decazut din calitatea de suveran al tarilor de Jos si si-au proclamat independenta, recunoscuta de Spania in mod oficial abia in 1648. Desi Provinciile Unite au fost unul dintre statele cele mai urbanizate din secolele XVI-XVIII, desi orase precum Amsterdam aveau o pozitie dominanta din punct de vedere economic, totusi formal statul era o uniune de provincii, iar in adunarile de stari ale provinciilor si in adunarea comuna a provinciilor (Statele Generale) erau reprezentate atat orasele cat si teritoriile rurale (de fapt, nobilimea care controla teritoriile rurale). Pe de alta parte, desi autoritatea suprema revenea Statelor Generale, care trebuiau sa respecte drepturile speciale ale provinciilor, o parte din puterea executiva era exercitata de un stadhouder desemnat in mod traditional dintre membrii familiei de Orania; in consecinta, structura politica republicana includea si o demnitate cu trasaturi cvasi-monarhice.Dincolo de varietatea formelor de stat si a institutiilor politice, toate statele au trebuit sa gaseasca solutii pentru a rezolva cateva probleme comune.Prima si probabil cea mai importanta a fost asigurarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei pe teritoriul controlat de statul respectiv. Aceasta implica atat asigurarea suprematiei fortei militare proprii asupra supusilor din teritoriul respectiv, cat si respingerea incercarilor altor state de a cuceri acest teritoriu. Realizarea monopolului asupra exercitarii legitime a violentei a presupus reprimarea fortelor concurente in exercitarea violentei, inclusiv interzicerea razboaielor particulare ale nobililor, desfiintarea armatelor particulare si a fortificatiilor nobiliare; in aceeasi directie de actiune trebuie inclusa extinderea actiunii justitiei regale asupra tuturor supusilor, prin eliminarea treptata a justitiei nobiliare si a unora dintre privilegiile jurisdictionale ale categoriilor privilegiate. Desi monopolul asupra exercitarii violentei a fost de cele mai multe ori imperfect, statele nereusind sa elimine complet formele sub-statale de exercitare a violentei, cele mai multe dintre aceste forme au fost asimilate crimelor si supuse unei represiuni sistematice. Desi exercitarea puterii depindea in ultima instanta de capacitatea de a reprima cu forta orice opozitie a supusilor, totusi stapanirea numai cu ajutorul puterii militare era o forma costisitoare si riscanta de functionare a statelor. De aceea, toate statele au cautat sa-si asigure intr-o forma sau alta legitimitatea. Legitimitatea este un concept politic ce desemneaza "caracterul de conformitate a puterii (a sursei, naturii si organizarii sale) cu ceea ce se crede preferabil sau corespunzator unor norme juridice, morale sau unor traditii consacrate" . Cu alte cuvinte, legitimitatea reprezinta masura in care o putere politica este considerata acceptabila de catre cei asupra carora ea isi exercita autoritatea. Sociologul german Max Weber a distins trei tipuri de legitimitate, in functie de sursa acestei legitimitati: - legitimitatea rationala (realizata prin raportarea la anumite reguli fixate legal sau prin acord politic)- legitimitatea traditionala (puterea este acceptata deoarece se conformeaza unor cutume fixate treptat in timp)- legitimitatea charismatica (puterea este acceptata datorita unor calitati speciale, sau chiar a unui har special, al persoanei si/sau dinastiei care o exercita)