Conceptul de epoca (era) moderna l-a inlocuit pe acela de epoca (era) noua, propus de germanul Christian Keller, inca de la jumatatea secolului al XVI-lea. Nu a fost o simpla schimbare de cuvinte: atributul noua facea trimitere doar la elementul cronologic, temporal, pe cand acela de moderna sugereaza substanta si sensul schimbarii istorice.
Daca, in istoria universala, o serie de prefaceri (centralizarea statului in Europa Occidentala, inceputurile relatiilor internationale moderne si ale dreptului international, Renasterea si Reforma, marile descoperiri geografice si formarea imperiilor coloniale etc) indica drept moment de inceput al epocii moderne aproximativ anul 1500 (daca nu luam in calcul varianta unei perioade de tranzitie, ce ar merge pina pe la 1550), in istoria romanilor aceasta epoca debuteza mult mai tirziu. Decalajul nu este doar unul cronologic, ci si de evolutie istorica. intr-adevar, in dorinta de a „intra” in Europa, romanii au trebuit sa depaseasca acest handicap istoric, fie si prin metoda „arderii etapelor”, de unde multiple si importante consecinte, inclusiv aceea a „formelor fara fond”.
Istoriografia noastra accepta, prin conventie, anul 1918 (constituirea Romaniei Mari, a statului national roman unitar) ca marcind sfirsitul epocii moderne in istoria romanilor (daca nu cumva, dupa unele opinii, suntem in continuare, cu exceptia parantezei comuniste, in epoca moderna) si inceputul epocii contemporane. Se accepta ca epoca moderna are doua parti distincte; prima parte, in care se include si prezentarea noastra, urca pina la 1859 (constituirea statului national roman) sau 1866 (instituirea monarhiei ereditare constitutionale in Romania). Personal, consideram ca „trecerea” se plaseaza la nivelul anului 1866, dupa care avem nu doar un nou regim, ci si o viata politica cu toate atributele modernitatii.
Cu mult mai complicata (si controversata) este problema inceputului epocii moderne in istoria romanilor. in timp, s-au formulat mai multe propuneri, fiecare dintre ele avind sustinatori pina in zilele noastre. S-a propus, de exemplu, ca debutul acestei epoci sa fie plasat in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, invocindu-se ca argument esential biruinta scrisului in limba romana si efervescenta culturala care i-a urmat. S-a obiectat, cu indreptatire, ca factorul cultural nu-si gaseste corespondent in structurile economice, sociale, institutionale, ce ramin cantonate in traditie; urmeaza „epoca” fanariota in care asistam, intre altele, la un fenomen de grecizare a culturii; asa numita constiinta ortodoxa, in care unii istorici au vazut un posibil substitut al constiintei nationale, este una confesionala, nu-i diferentiaza pe romani de alte popoare ortodoxe (greci, bulgari, rusi), pe cind constiinta nationala este una prin excelenta politica, militanta. in plus, aparitia Bisericii greco-catolice unite, dupa includerea Transilvaniei in Imperiul habsburgic, a fost de natura sa „fractureze” unitatea confesionala, ortodoxa a romanimii.
Un alt punct de vedere accepta ca inceputul istoriei noastre moderne trebuie plasat la jumatatea secolului al XVIII-lea. Reformele lui Constantin Mavrocordat, chiar daca au la baza ratiuni fiscale – si, deci, nu urmaresc, in mod deliberat, „modernizarea” societatii, pot fi considerate ca inceputul unui proces pe care-l vedem intinzindu-se pina in vremea domniei lui Cuza (prima parte a epocii moderne, o tranzitie catre modernitatea deplina, ar putea incapea foarte bine intre cele doua repere esentiale ale evolutiei conditiei taranului: de la eliberarea juridica, prin reformele lui Mavrocordat, la eliberarea deplina, prin desfiintarea boierescului si improprietarire, deci transformarea sa in cetatean, la nivelul anului 1864). in plus, la jumatatea secolului al XVIII-lea se produce, prin eforturile vladicai Inochentie Micu, acea „trezire” nationala in Transilvania, concretizata, ulterior, in activitatea culturala a Şcolii Ardelene si intr-o larga miscare revendicativa.
