Sfanta Scriptura este o colectie de carti considerate sfinte si canonice de catre Biserica, deoarece ele sunt scrise sub inspiratia Duhului Sfant. Avand in vedere timpul in care au fost scrise cartile, Sfanta Scriptura se imparte in:
1.Vechiul Testament –alcatuit din 39 carti canonice scrise inainte de Hristos.
2.Catalogul cartilor canonice ale Vechiului Testament: Facerea sau Geneza, Noul Testament –alcatuit din 27 carti scrise dupa Hristos.
Iesirea sau Exodul, Leviticul, Numerele, Deuteronomul, Iosua Navi, Judecatori, Rut, 1-4 Regi (sau 1-2 Samuel si 1-2 Regi), 1-2 Paralipomena (sau 1-2 Cronici), Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecclesiastul, Cantarea Cantarilor, Isaia, Ieremia, Plangerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdia, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Zaharia si Maleahi.
Aceste carti sunt sfinte atat prin originea lor, cat si prin cuprinsul lor. Dupa origine, cartile sunt sfinte pentru ca ele nu sunt produsul mintii omenesti, ci sunt scrise de catre autori inspirati de Duhul Sfant. Dupa cuprins, cartile sunt sfinte deoarece expun: evenimente istorice care fac parte din iconomia mantuirii neamului omenesc;
adevaruri religioase, descoperite de Dumnezeu oamenilor, cu privire la scopul supranatural destinat lor si la raportul omului fata de Dumnezeu; indemnuri practice necesare oamenilor pentru a-si conforma viata, astfel incat sa-si atinga menirea;
Caracterul special al acestor carti a fost constientizat chiar de autorii lor. Astfel, Moise numeste cartea sa „Cartea Legii” (Dt 31, 26), la fel si Iosua Navi (Ios 24, 26). Profetul Daniel numeste Scriptura „Cartile” prin excelenta (Dn 9, 2), iar in vremea Macabeilor ele se vor numi „Cartile Sfinte” (1 Mac 12, 9). Mantuitorul Hristos numeste Vechiul Testament „Legea” (In 10, 34), iar Sf. Ap. Pavel „Sfintele Scripturi” (Rom 1, 2). Pe alocuri, gasim si numirea simpla de „Scriptura”.
Sfintii Parinti dau acestor carti diferite numiri –„Scriptura Sfanta”, „Scriptura Dumnezeiasca”, „Scriptura Inspirata”, „Pagini ceresti” –toate aratand ca ei erau deplin constienti de caracterul divin al Sfintei Scripturi.
Cea mai generala si mai cunoscuta impartire a Sfintei Scripturi o aflam la Tertulian, care imparte cartile sfinte in: Vechiul Testament si Noul Testament.
Tertulian era de parere ca, termenul juridic instrumentum(=act doveditor, document) este cel mai potrivit, deoarece cartile Sfintei Scripturi contin dovezi ale existentei lui Dumnezeu.Cu aplicatie la Sfanta Scriptura, termenul testament are, pe langa sensul obisnuit de vointa, ultima dispozitie a celui ce moare, si sensul de pact, invoiala, legamant intre cei vii. Cauza pentru care legamantul lui Dumnezeu cu oamenii se numeste testament o arata Sf. Isidor Pelusiotul: „Pactul, adica fagaduinta, Scriptura il numeste testament pentru fermitatea lui inviolabila, caci pactele se strica adesea, nu se strica insa testamentele legale”. Mantuitorul Hristos si autorii Noului Testament numesc Scriptura Vechiului Testament, de multe ori, cu denumirea „Lege”; Noul Testament numindu-se „Legea Noua”, in opozitie cu Vechiul Testament –„Legea Veche”.
