Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit dintotdeauna un obiectiv prioritar al oricarui sistem de drept, patrimoniul reprezentand o componenta importanta a vietii de zi cu zi a oricarei persoane fizice sau juridice, de care depinde atat satisfacerea cerintelor curente, dar mai ales prosperitatea, la nivel individual, precum si micro sau macro-social.
Legislatia penala romana, in contextul legislatiilor penale moderne ale Europei, a pla¬sat, in decursul timpului, printre cele mai de seama reglementari juridico-penale infractiunile contra proprietatii (Codul Cuza) sau contra patrimoniului (Codul Carol al II-lea).
in actuala formulare a Codului penal roman, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1969 si cu publicarile ulterioare pana la nivelul Legii nr. 140/1996, aceste infractiuni au fost comasate intr-un titlu unic: „Infractiuni contra patrimoniului”, dupa ce anterior sub¬zistasera doua titluri distincte (infractiuni contra avutului personal sau particular si infractiuni contra avutului obstesc).
Raspunzand exigentelor constitutionale care in art. 135 alin. (2) din legea fundamentala stipuleaza ca: „Proprietatea este publica sau privata”, iar in alin. (3) mentioneaza ca: „Proprietatea publica apartine statului sau unitatilor administrativ-teritoriale”, Codul penal si alte norme speciale cuprinzand dispozitii penale asigura o protectie corespunzatoare a patrimoniului, indiferent daca acesta este public sau privat, printr-un sistem unic, parificat de reglementari si sanctiuni.
Daca in materia dreptului civil patrimoniul presupune totalitatea drepturilor si obligatiilor pe care le are o persoana si care au o valoare economica, in sensul ca pot fi evaluate in bani, sau cu alte cuvinte, totalitatea drepturilor si datoriilor actuale si viitoare ale unei persoane , in domeniul dreptului penal, notiunea de patrimoniu are un inteles mai restrans si se refera la bunurile privite nu ca o universalitate, ci in individualitatea lor susceptibila de a fi apropriate de faptuitor prin mijloace frau¬du¬loase ori de a fi distruse, deteriorate, tainuite, gestionate fraudulos etc.
in acceptiunea legii penale, patrimoniul si drepturile legate de acesta sunt aparate doar in masura in care acestea sunt pastrate in starea in care se aflau pana in momentul activitatii ilicite a faptuitorului. Ulterior executarii actului infractional, valori¬ficarea drepturilor patrimoniale privitoare la acel bun nu mai este posibila, decat doar in masura solutionarii penale a acelei cauze, inclusiv prin exercitarea actiunii civile in cadrul procesului penal.
1. Conditii preexistente
A. Obiectul juridic generic al infractiunilor contra patrimoniului este reprezentat de valoarea sociala pe care o constituie patrimoniul si ansamblul relatiilor sociale ce se nasc, se desfasoara si se dezvolta in legatura cu respectiva valoare sociala, indeo¬sebi sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, inclusiv sub aspectul obligatiei de a mentine situatia juridica initiala a bunului ce face parte din acel patrimoniu.
Unele infractiuni, cum ar fi talharia sau pirateria, au un obiect juridic complex, deoa¬rece, in principal, afecteaza valoarea sociala pe care o denumim patrimoniu, iar in secundar, valoarea sociala pe care o reprezinta viata, sanatatea, integritatea cor¬porala, libertatea persoanei.
B. Obiectul material al infractiunilor contra patrimoniului il constituie bunurile mobile sau imobile impotriva carora a fost orientata activitatea infractionala.
Obiectul material va fi, in toate situatiile, un bun mobil la infractiunile de furt, talharie, abuz de incredere, delapidare sau insusirea bunului gasit.
Unele infractiuni, cum ar fi distrugerea (in oricare dintre variantele sale) sau tul¬burarea de posesie pot avea ca obiect material un imobil asupra caruia se indreapta activitatea infractionala a faptuitorului.
C. Subiectul activ la cele mai multe dintre infractiunile contra patrimoniului poate fi orice persoana, in masura in care legea nu prevede o calitate speciala pentru acesta.
La unele infractiuni, cum este cazul delapidarii sau al distrugerii din culpa (art. 219 alin. ultim), legea stabileste o calitate speciala a subiectului activ, si anume, cea de functionar gestionar sau functionar administrator, in primul caz, ori conducator al unui mijloc de transport in comun sau membru al personalului care asigura direct secu¬ritatea unor asemenea transporturi, in situatia celei de-a doua infractiuni. Calitatea respectiva trebuie sa fie indeplinita inclusiv de cei care sunt coautori la aceste infractiuni.
