Etimologic, cuvantul „diagnostic” provine din limba greaca si este tradus prin sintagma „apt pentru a discerne”, iar acceptiunea conferita termenului „diagnostic” in contextul utilizarii sale in analiza economico-financiara este foarte apropiata de cea din medicina (unde semnifica analiza simptomelor si determinarea cauzelor interne sau externe ale unor stari anormale). Acesta a capatat astazi o utilizare mai larga, fiind, deci, preluat si in domeniul microeconomic.
Termenul de diagnostic apare in domeniul microeconomic ca o metoda de cunoastere al carei obiect este cercetarea caracteristicilor esentiale si functionale ale intreprinderii, cu scopul de a identifica punctele forte (generate de oportunitatile mediului economic) si punctele slabe (riscuri datorate mediului economic.
In literatura de specialitate pot fi intalnite o varietate de abordari privind definirea notiunii de diagnostic.
Astfel, diagnosticul poate fi abordat, pe de o parte, ca faza a muncii managerului in exercitarea sarcinilor de control-evaluare ce ii revin, situatie in care acesta are un caracter individual, fiind operativ si referindu-se cel mai adesea la elemente ale activitatii curente. Pe de alta parte diagnosticul poate fi utilizat pentru examinarea unei problematici complexe, ca o metoda de sine statatoare.
Diagnosticul reprezinta un demers care permite intelegerea situatiei actuale a intreprinderii, demers care difera functie de obiectivele urmarite, si totodata fundamentarea optiunilor de evolutie viitoare.
In acceptiune cvasiunanim acceptata, analiza diagnostic asigura investigarea firmei si a componentelor sale structurale si procesuale, cu ajutorul unui instrumentar specific in vederea identificarii principalelor puncte forte si puncte slabe, reprezentand asadar, o prima etapa in cunoasterea starii de fapt a unei intreprinderi si stabilirea masurilor si recomandarilor necesare corectarii deficientelor si redresarii sau ameliorarii performantelor intreprinderii.
