Naiv fiind, pe vremea in care scriam proza de fictiune, imi imaginam ca voi inghiti candva „pilula de comunicare”. Speram sa iau „pilula de limba chineza” si sa vorbesc chinezeste, „pilula de algebra” sa fiu matematician, „pilula de contabilitate” si sa ajung expert contabil. Imaginam un fel de chip-uri avand structurile ADN care inoculeaza informatia de-a dreptul in neuroni. Un fel de cecuri „la purtator”. Ideea inca mai bantuie in literatura SF.
Astazi, stiu ca m-am inselat. Chiar daca, prin absurd, am „turna” cuiva informatii de-a dreptul in cap, actul ca atare ar fi un simplu implant si nu o comunicare umana.
Ce este comunicarea umana?
Cei mai multi dintre noi par sa stie ce-i comunicarea. Totusi, in clipa in care ni se cere s-o definim, incetam brusc sa mai stim. De regula, comunicarea scapa incercarilor de a o defini. Doi americani (Frank Dance, Carl Larson) au adunat 126 definitii din diversi autori. Dupa 20 de ani de truda, nici una nu s-a dovedit satisfacatoare.
Fara a repeta isprava lor, vom incepe cu definitia cea mai relevanta pentru spiritul acestei carti, ca si pentru nota pragmatica a conceptului de comunicare in afaceri. Ea apartine lui Warren Weaver si crediteaza ideea dupa care:
Comunicarea este „totalitatea proceselor prin care o minte poate sa influenteze pe alta”.
Desi informatician, Warren Weaver defineste comunicarea umana altfel decat pe aceea intre masini. Evita sa o conceapa in absenta unor subiecti, care o pot constientiza sau nu.
Masinile informeaza informeaza, in sensul ca emit sau transmit mai departe informatia primita, creata sau procesata.
