Istoria civilizatiei grecesti nu a incetat sa fascineze constiinta istorica a epocii moderne; vazuta, o vreme, ca un arhetip al identitatii europene, instrainata apoi si uneori chiar denuntata pentru complicitatea ei involuntara cu o lume prea increzatoare in sine si in propria-i excelenta; tradata pentru zari mai exotice si pentru felurite Africi, mai mult sau mai putin interioare, cultura creata de cele citeva cetati minuscule care au inflorit vreme de citeva sute de ani pe malurile Mediteranei a sfirsit, cred, prin a fi recunoscuta, cu partea ei de familiar, cu partea ei nestiuta si stranie, cu raionalismul ei triumfator si cu profunda-i intuitie a revelatiei si entuziasmului, drept ceea ce este: o experienta fondatoare a spiritului european, tot atit de aproape si de departe, de asemanatoare si de straina spiritului nostru cit ne sintem fiecare noua insine de cunoscuti si de nestiuti deopotriva.
De la Herodot incoace - de cind Grecia a aflat despre pluralitatea istoriilor - istoria greaca a devenit si subiect, si obiect al reflectiei umane. Fiecare generatie si-a scris propria istorie greaca, fiindca intensitatea acestei experiente si extraordinara calitate a actorilor si a martorilor ei au stirnit irevocabil o cautare a inteligibilului de care alte domenii au fost mai aparate cumva si mai sarace.
Ceea ce generatia mea de istorici va fi adaugat stratificarilor de modele si de rationamente pe tema razboaielor medice sau a destinului institutiilor si culturii acestei lumi reprezinta, probabil, o combinatie specifica de luciditate destul de amara, de spirit analitic si de vointa demistificatoare, cu un respect aproape secret fata de capacitatea acestei lumi de a se asuma inventindu-se, o vreme, cu o ingeniozitate fara egal. Practica analizelor antropologice si a unei sofisticate si incredule lecturi a oricarui text, aspiratia catre o istorie globala, care sa dea seama de coerenta si de diversitatea isomorfa a universului uman, toate aceste experiente ale culturii contemporane si-au pus semnul pe reflectia contemporana care porneste, ca subiect sau macar ca pretext, de la documentele si monumentele create acum aproape trei milenii de o mina de oameni de pe malurile Mediteranei.
Mai mult, poate, in partea noastra de lume, statutul cvasihsubversiv al culturii clasice, prejudecata prin excelenta burgheza, a evitat orice complicitate a clasicismului cu dictatura - cum nu se intimplase in Occidentul interbelic, unde regimurile totalitare instrumentalizasera o anume imagine simplificata si vulgarizata a antichitatii clasice, de la viziunea imperiala de opereta a lui Mussolini la idealul dorian al Olimpiadei lui Hitler; conditia marginala a culturii clasice i-a lasat acesteia intact potentialul de reflectie libera pe care aceasta istorie l-a continut dintotdeauna. Asa incit spectacolul eis aei, pentru eternitate, cum spera Tucidide, al infruntarii intre tiranie si libertate, intre violenta si lege, intre proiect si fapta, nu osteneste sa atraga privirile unei generatii care, tocmai fiindca a trait direct aceste dureroase experiente, nu poate sa nu le recunoasca in efigie; mai simple poate, mai distante oricum, si deci mai susceptibile de a fi intelese si nu patimite.
