“Pentru ce nu publici scrierile dumitale?” intrebai mai deunazi pe un barbat de spirit si de gust care tine ascunse in portofoliul sau mai multe manuscrise de poezii. “M-am speriat, imi raspunse, de cand am vazut atatia poeti...” Negresit, niciodata nu am avut mai multa indestulare, nu zic de poezie, ci de versuri. De unde vine aceasta?
Poate in parte din gresita idee ca arta poetului ar fi mai usoara decat a prozatorului, dupa cum socotim cei mai multi, atunci cand intram in cariera literelor cu toata increderea junetii si neexperientei; poate insa asemenea dintr-o lege inalta care va ca poetii sa fie cele dintai instrumente ale geniului noroadelor, cand geniul acesta incepe sa se destepte.
In adevar, armonia avand o atractie naturala pentru cei mai multi oameni si versurile frumoase intiparindu-se cu lesnire in memorie, toti aceia care la inceputul civilizatiilor simt, sau cred a simti, in sufletul lor o scanteie divina aleg instrumentul acesta ca cel mai sigur spre a-si raspandi ideile lor.
De aceea poezia e cea mai antica arta a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor celor antice erau scrise in versuri; de aceea in ierarsia literelor poezia are un loc asa de inalt. Ea face cea mai mare parte a gloriei natiunilor; si cele mai insemnate fapte, cele mai inalte descoperiri au trebuinta de ajutorul ei ca sa poata trai.
