Psihologia lui Jung se bazeaza in primul rand pe experienta sa privind oamenii: normali, nevrotici si psihotici. Teoriile sale sunt „ sugestii si incercari de formulare a unei noi psihologii stiintifice intemeiate in primul rand pe experienta nemijlocita cu fiintele umane”. (Tipuri de teorii psihologice)
Vorbind despre spirit si activitatea mentala Jung a ales termenii Psyché si psihic mai degraba decat spirit si mental, deoarece acestia din urma sunt asociati in special cu constiinta, in timp ce Psyché si psihic sunt termeni folositi cu referire atat la constiinta cat si la inconstient. Fenomenele inconstiente sunt de obicei nerecunoscute de cei afectati de ele si nu au nici o conexiune cu Eu-l.
Aspectele inconstiente ale psihicului sunt diferite de cele constiente, dar sunt compensatorii fata de constient. Dupa Jung, sufletul constient „provine din psihicul inconstient care este mai vechi decat el si care functioneaza impreuna cu el sau chiar in pofida lui.” Spre deosebire de cei care considera spiritul ca pe o manifestare secundara, un epifenomen, un „duh in masina”, Jung insista asupra realitatii psihicului, acesta nefiind mai putin real decat fizicul, avand propria sa structura si propriile sale legi de functionare. „Tot ceea ce traiesc este psihic, chiar si durerea fizica este o imagine psihica a carei experienta o am; impresiile mele senzoriale – cu tot ceea ce imi impune ca lume de obiecte impenetrabile care ocupa spatiul – sunt imagini psihice si numai acestea constituie experienta mea imediata, caci ele singure sunt obiectele nemijlocite ale constiintei mele.” ( Frieda Fordham, Introducere in psihologia lui C. G. Jung, Ed. IRI.)
