Cea de-a doua acceptie este mai curent utilizata, mai raspandita in ultimul timp. Daca raportam conceptul de tehnologie didactica la contextul derularii educatiei, ajungem si la alte forme de definire ale acestuia : "aplicarea descoperirilor stiintifice in vederea rezolvarii unor probleme practice" ( Ioan Nicola, 1994, p. 306), presupuse de ansamblul actional al predarii – invatarii – evaluarii, demersul intreprins de profesor pentru aplicarea "principiilor invatarii intr-o situatie practica de instruire" ( R.J. Davitz, S. Ball, 1978, p. 106) etc.
Strategia didactica desemneaza un demers actional si operational flexibil (ce se poate modifica, adapta), racordat la obiective si situatii prin care se creeaza conditiile predarii si generarii invatarii, ale schimbarilor de atitudini si de conduite in contexte didactice diverse, particulare. Strategia reprezinta o schema procedurala care vizeaza eficientizarea demersurilor didactice si este dimensionata astfel incat sa prefigureze o realitate educationala generatoare de cunoastere, mobiluri, credinte, valori, in conditii care se pot schimba.
Termenul de strategie didactica (sau strategie de instruire) indica modul de "combinare si organizare cronologica a ansamblului de metode si mijloace alese pentru a atinge anumite obiective". Pentru pedagogul Marin Stoica, strategia didactica desemneaza “modalitatile mai complexe de organizare si conducere a procesului de instruire pe baza combinarii metodelor, a mijloacelor de invatamant si a formelor de grupare a elevilor, in scopul realizarii obiectivelor pedagogice” ( M. Stoica, 1996, p. 213 ).
