In sensul ei general, notiunea de motivatie, introdusa in psihologie la inceputul secolului XX, desemneaza aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Ea este definita ca „o stare de disociatie si de tensiune care pune organismul in miscare pana ce ajunge la reducerea tensiunii si regasirea integritatii sale”.
Prin urmare, nu putem vorbi de existenta unor motive ca forte dinamice numai prin ele insele, ci totdeauna in relatie cu obiectele, rezultatele, situatiile care le satisfac si cerintele carora le corespund, reflectate in mintea omului sub forma de imagini, idei, convingeri, aspiratii.
Dat fiind faptul ca motivul este rezultatul unui proces de reflectare, de constientizare a unei necesitati (innascute sau dobandite), in interactiune cu mijloacele de satisfacere a ei, totdeauna motivul, motivatia va fi de natura interna, intrinseca individului. Existenta acestor relatii creeaza conditiile interne necesare care determina si sustin activitatea omului, asigurand astfel dinamica comportamentului sau.
In activitatea de invatare individul este supus influentei unui sistem larg de stimuli materiali si sociali (spirituali) care intervin in procesul motivarii acestor activitati.
